Mona's Blog » zăpadă

Voi cum vă descurcaţi?

allias — Mon, 06 Feb 2012 19:34:58 +0000

Mersul la birou a devenit o povară. Nu mă luaţi cu „du-te cu transportul în comun”, nu merge aşa simplu! De ce? Pentru că nu lucrez în Bucureşti, uite, d-aia! Iar transportul în comun din capitală este bun de luat numai câte o staţie-două. Asta dacă nu te poţi lega de metrou…
Azi dimineaţa mi-am petrecut o oră jumătate în parcare. Îmbrăcată ca pentru atacarea munţilor patriei, am purces la incercarea de a scoate micul bolid albastru din parcare. În afară de urmele mele, ale vecinului M. şi ale Nesimţitei (căţeaua în vârstă de aproximativ 16 ani, care trăieşte bine în curtea blocului) nu era nici picior de fiinţă. După ce am dezgropat una bucată Pedro şi am încins-o bine, mi-am petrecut restul timpului împingând maşina vecinului M., care era înţepenită între zid şi mormanul de zăpadă de pe mijlocul parcării, blocându-mă pe mine şi pe încă alţi trei vecini. Vecini care cred că nu s-au dus la muncă sau au stat în casă, pitiţi pe după perdele şi spionându-ne pe noi cum ne rupeam membrele prin parcare, la ceas de trezire. Pe vecinul M. nu am reuşit să-l scot, cu toate că sunt în mare formă, în ciuda faptului că de o săptămână chiulesc intens de la sala de gimnastică pe care o frecventez. Pe la 9 jumătate a trecut un coleg, care stă în zonă, să mă pescuiască. Spre 11 am ajuns în vestita şi mult invidiată zonă Pipera. Să vă spun că mi se făcuse o foame de aş fi mâncat şi tabla de pe maşină? Mă simţeam ca în excursie… Nu mai intru în detalii despre ce surprize mă aşteptau la birou. O las aşa…
Pe la 3 a venit maşina şi a arat prin zonă, dându-ne speranţe că vom avea o plecare către casă lipsită de incidente. Aiurea! L-am împins pe colegul meu, (o tonă jumate, tracţiune spate, cauciucuri slabe de iarnă), patru oameni, vreo 200 de metri, vreo 25 de minute, timp în care am oprit toată circulaţia de pe strada noastră, am tras vreo 5 maşini pe dreapta, de fapt, în zăpada de pe dreapta. Cu lopeţi şi mulţi muşchi, nervi cât cuprinde, am reuşit să răzbatem în curăţata Şosea Pipera-Tunari. Evident că m-am pus în mijlocul străzii, dirijând circulaţia ca să poată coborî maşina dealul acoperit de gheaţă şi muindu-mă cu toţi şoferii care nu înţelegeau că lansată, maşina noastră urma să le taie calea, spulberând orice prindea sub roţi. Căci, da! Strada noastră este la un nivel mai ridicat faţă de şoseaua principală. Un vis!
Drumul până acasă a decurs normal, după toate aceste manevre, în 30 de minute eram în spatele blocului. Dar, ceea ce am văzut pe drum m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte de a-l mai scoate pe Pedro din bârlog. Asta dacă vecinul M. reuşeşte să-şi scoată maşina până la primăvară şi să ne deblocheze. Pe Kiseleff era un accident în lanţ, în care erau implicate „doar” patru maşini, iar după intersecţia cu Arcul de Triumf era o maşină lovită în lateral, nu mai avea nici geamuri, amărâta. Aşa că, mâine voi face o încercare, unică de felul ei, mă voi duce pe jos la birou. Cred că îmi va lua cel puţin o oră jumătate, partea bună este că suntem patru şi ne-am vorbit! Suntem mulţi, puternici şi organizaţi!
Tot ceea ce sper este ca mâine să nu am motive să scriu pe blog despre drumul pe care îl am în faţă. Sper să ajungem fără peripeţii. Căci altfel, mă duc şi mă predau, de bună voie şi nesilită de nimeni, medicilor de la camera de gardă, de la spitatul din Berceni, chit că trebuie să ajung cu transportul în comun.

Foto de Marius Miron

E iarnă, fraţilor!

allias — Thu, 02 Feb 2012 18:54:46 +0000

Ajung acasă. Intru în parcare. La mijlocul parcării îl întorc pe Pedro şi parcurg celaltă jumătate de parcare, vreo 50 de metri, cu spatele. De ce? Pentru că săptămâna trecută, a venit maşineta de deszăpezit în curte şi a făcut un munte de vreo 7 metri cubi, chiar în faţa ultimului loc din parcare, aşa pe colţ. Ţineţi minte că acel loc de parcare e al meu. Cel cu pomuleţul. Aşe… Deci, dau cu spatele. Execut virajul şi mă împotmolesc. Pentru că azi a nins şi a mărit muntele de zăpadă. Eu eram cu palton ecru (adică, culoarea untului). Cobor. Din păcate nu puteam apăsa pe acceleraţie şi împinge maşina în acelaşi timp. Îl sun pe Alex, care dormea. Precum trupele de intervenţie, în 5 minute era trezit, îmbrăcat de scandal şi cu lopata pe umăr. A bodogănit când m-a văzut! M-a săpat pe sub maşină. Alex a bodogănit iar. Apoi m-a împins bodogănind. După 5 minute, Pedrito era pe locul de parcare legitim. Îmi iau catrafusele. Îl ascult pe Alex făcându-mi morală. O luăm pe lângă maşini, spre bloc. La cinci maşini de mine observăm doi vecini, în maşină, fumând şi bând cafea. Sper să se împotmolească şi ei undeva în pustietate şi să nu îi ajute nimeni! Ajungem în scara blocului. În timp ce Alex bodogănea în continuare, mi-am propus ca mâine să lucrez de acasă. Terminat! Mona, out!

P.S. În curând, aştept lupii!

Te uită cum ninge ianuarie!

allias — Wed, 25 Jan 2012 09:48:32 +0000

Nu este niciun secret că de azi-noapte ninge în Bucureşti precum în basmele lui Andersen. Obiectiv vorbind, este superb! Articolul ce urmează este scris din punct de vedere subiectiv. După ce m-am întors de la sală, la 8, m-am gândit să lucrez de acasă, mai ales că ningea încontinuu şi colegii de la sală mi-au împărtăşit poveşti terifiante despre autobuze care patinau, pietoni adormiţi şi munţi de zăpadă afânată.

Apoi am zis să încerc să-l scot pe Pedrito. M-am echipat corespunzător, geacă serioasă, bocanci specializaţi, căciula “russian style”, blugi groşi cu talie înaltă (ca să nu mă tragă) şi am purces la dezgroparea sus numitului bolid albastru, la 8.30 “trecute fix”. Ca să vă introduc în peisaj, trebuie să vă spun Pedrito stă în parcarea blocului. Este ultima maşină, iar până la poartă sunt cam 100 de metri, dacă nu mai mult. Bineînţeles că jumătatea vecinilor dinspre mine ori nu au plecat la muncă ori au plecat cu transportul în comun. Buuuun! În spatele maşinii am un copac. De fapt este un copăcel, care astăzi nu va mai fi, cel puţin în forma în care se află acum, întrucât, înarmată cu un fierăstrău, mă voi duce să-l tund, atunci când ajung acasă! Pedro era sub zăpadă, nu i se vedea nici măcar un centimetru de jantă. Peste Pedro era copacul! Mă rog, crengile lui încărcate de zăpadă. M-am apucat să dezăpezesc copacul, în speranţa că se va ridica de pe maşină şi pot ajunge la ea ca să o dezgrop. Mă rog, am dat la mături vreo 20 de minute, am curăţat şi încălzit maşina, m-am măturat pe mine ca să nu bag tot omătul înăuntru şi am trecut la volan pentru operaţiunea “Răzbirea prin zăpada de 25 de centimetri”. Până aici îmi fuse! Nu puteam agăţa pe nimeni să îmi dea un brânci, niciun vecin nu scosese cojocul la interval. M-am enervat şi am zis că nu mai plec nicăieri! Dar era păcat de toată munca mea de jumătate de oră. Aşa că, având experienţa iernilor româneşti, care nu sunt ca verile, cu Pedrito încălţată regulamentar şi greutate sub o tonă, m-am hotărât să nu mă las.

Am ieşi din parcare după alte 10 minute. Pe străzi omor! Drum de 20 de minute l-am făcut într-o oră jumate. Timp în care mi-am sunat toţi colegii, ca să iau pulsul, să văd ei cum au ajuns, dacă au ajuns, dacă mai ajung etc. Ah, unde lucrez eu, parţial în spaţiu deschis, se coboară o pantă… Staţi că mă duc să fac o poză cu telefonul! Gata! Îmi pare rău că nu pot reproduce sunetul vâjgălăului care bate…

Oricum, toată operaţiunea a durat două ore. Când am ajuns la birou, Mariusică, băiat salon, mă aştepta cu locul de parcare deszăpezit. Mariuse, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Acum, să vedem la plecare ce s-o mai întâmpla, trebuie urcat un deal, pe care, deja este ninsoarea grămadă!

Mâine, dacă e la fel, sorry, dar voi lucra din pat! Am zis! Şi voi sta relaxată la căldură şi uscat, întrebându-mă “unde sunt zăpezile de altă dată?”, vorba jupânului Villon…

Voi cum aţi petrecut?

Ne pândesc vremuri grele…

allias — Mon, 08 Nov 2010 21:34:57 +0000

Acum vreo trei săptămâni mi-a picat în mână o România Liberă. Mi-aduc aminte că ochii mi-au căzut pe începutul unui articol care ne relata că şoferii vor fi obligaţi să echipeze autovehiculele cu anvelope de iarnă. În acel moment trag o strigare pentru a linişti spiritele din mansarda în care lucrez şi în care sunt singura fată, rugându-mi colegii să facă linişte pentru a le aduce la cunoştinţă prevederile noii legi. Mă apuc să le citesc, însă Jan mă opreşte anunţându-mă că legea se aplică doar profesioniştilor (autobuze, camioane şi alte dube). Parcurg articolul în diagonală. Corect. Aşa era.

Pe mine oricum mă durea la… başkeţi, îmi cumpărasem deja cauciucuri de iarnă după cum bine ştiţi. Pedro va face fără probleme faţă vicisitudinilor meteo care se anunţă.

Revenind la subiectul nostru şi anume cauciucuri pentru anotimpul zăpezilor, suntem informaţi astăzi prin intermediul mass media că această lege se va aplica tututor, inclusiv autoturismelor. În caz contrar, pentru cei care nu respectă litera cea dreaptă a legii, se vor da amenzi crâncene. Nu trebuie să vă spun că vânzătorii de cauciucuri de iarnă au fructificat momentul şi au mărit în medie cu 25% preţul la produsele amintite. Păi dacă e bal, bal să fie. Poate nu eram suficient de săraci… Cu speculanţii ăştia nu mai avem nicio şansă. Aşa că banii puşi la păstrare pentru masa de Crăciun şi cadoul celui mic, se vor duce pe cauciucurile lui tati.

Ca să nu mai spun că importatorii şi revânzătorii de cauciucuri nu au pe stoc aceste produse pentru toate tipurile de jante existente. Dar asta e o altă poveste…

Ca şi concluzie, iniţiativa este bună în măsura în care edilii nu dezăpezesc străzile şi este greu chiar şi cu anvelope de iarnă să răzbeşti pe străzile României. Nu este bună pentru că oportuniştii de bişniţari care îşi spun manageri (patron nu mai e la modă) vor specula la greu acest lucru şi vor sfâşia pieile românului şi aşa covârşit de prea multe griji şi necazuri.

Şi ca să nu ne mai încurcăm, Guvernul, pentru a nu mai obliga Primăriile să cureţe străzile, putea să dea o hotărâre kafkiană prin care „toţi participanţii la trafic sunt obligaţi să circule pe perioada sezonului rece cu tancuri demilitarizate sau măcar cu nişte amărâte de Transportoare Amfibii Blindate cu tracţiune 8×8”. Că doar iarna nu-i ca vara…

Iarna nu s-a terminat…

allias — Tue, 09 Feb 2010 08:21:35 +0000

… aţi remarcat şi voi? Ieri, în munţii de zăpadă proaspăt ninsă, s-a împotmolit un Matiz chiar lângă mine. Era pe întunericitelea. Am pus braţul vânjos la muncă şi am început să-l împing. În mod miraculos, am reuşit să-l şi dezăpezesc. Tipul de la volan, când a văzut că sunt femeie, a fost atât de uimit încât era să mă calce. Noroc că sunt agilă şi am sărit din faţa bolidului. Când s-a dezmeticit, a băgat în marşarier şi nu mai pritidea cu mulţumirile. Cred şi eu, în România de azi e ciudat dacă te ajută cineva în mod voluntar. Iar zăpada depozitată stângaci sub formă de movile prin fiecare locuşor liber existent din oraş cred că se va topi prin august…

Ajutor ca-n-tre participanţii la trafic

allias — Wed, 20 Jan 2010 17:07:20 +0000

După cum bine ştiţi, de vreo două zile ninge. Dar ninge vârtos, nu glumă. Chiar frumos aş zice. Suntem deja obişnuiţi să ne ia zăpada pe nepregătite, chiar dacă locuim într-o zonă cu o climă temperat continentală şi acum suntem în ianuarie. Nu e nicio problemă. Ne descurcăm. Mai cu o lopată, mai cu o măturică…

Plec către birou de dimineaţă. Ca de obicei. Îmi iau măsuri de precauţie şi plec o idee mai devreme. După ce am colindat fără succes pe la vreo trei chioşcuri, prin nămeţi, după ţigări, am luat-o uşurel către maşină, pe care am găsit-o cu ajutorul alarmei. Nu recunoşteam nimic din peisajul în care îmi aduceam aminte că am parcat maşinuţa mea aseară. Dezăpezesc cu mâna uşa din spatele şoferului pentru a-mi lua kit-ul de înlăturare al omătului frumos aşezat pe maşină şi în jurul ei. În spatele maşinuţei era o intersecţie pe care eu trebuia să o atac cu spatele pentru a putea să mă înscriu corect pe traiectul de rulare. Dezăpezesc portiera şoferului, pătrund în autovehicul, scot din viteză, trag frâna de mâna (inutil de altfel, pentru că maşinuţa mea, zisă şi Pedro sau Măturica avea botul bine înfipt într-un uriaş morman de zăpadă), pornesc motorul care, cuminţel începe să toarcă. Dezaburire şi degivrare, verificat, pornite şi ele pentru înlesnirea procesului de plecare în condiţii de vizibilitate optime. Nu trebuie să mai spun că intersecţia despre care vorbeam era plină de zăpadă şi de urme de maşini.

După 10 minute Pedro era pregătit pentru plecare. Mă sui la volan. Deja era cald în habitaclu, lucru care m-a făcut să zâmbesc confortabil. Marşarier şi dă-i şi luptă. Peste câteva minute, un coleg participant la trafic, cu o maşină serioasă, vorba aia, cu ochişorii lui de vultur mi-a sesizat intenţia de părăsire a locului de parcare, tocmai bun pentru autoturismul în care se afla. Eu am sperat că, având interes la acel loc, va coborî şi îmi va da un brânci ca să eliberez parcarea. Deşarte speranţe… Într-un final, exasperat de inutilitatea caznelor mele de a extrage maşinuţa (care are sub o tonă cu mine cu tot la volan….), a dat a lehamite din mână şi a plecat uşurel în căutarea unui alt loc călduţ şi liber. Imediat după plecarea lui, apare un alt doritor de loc de parcare. Am avut un deja-vu. A stat câteva minute, timp în care îi urmăream precum o fiară mişcările prin oglinda retrovizoare, apoi a plecat tocând mărunt din buze. Vă daţi seama că tot pe mine mă bodogănea, dar să fi coborît să mă ajute, nici vorbă. Of, cavalerismul, nici când e mânat de interese, nu se mai arată.

După acest episod, jalnic aş putea spune, am hotărât să iau tramvaiul. Tramvai pentru care evident îmi trebuia bilet. Vânzătoarea, liniştită în ghereta ei încălzită, îmi spune că îmi trebuie card de încărcare a contravalorii biletului, pentru că în curând tichetele se vor scoate din circulaţie. Îi explic că poate voi mai folosi transportul în comun iarna următoare şi că nu am nevoie de card, vreau doar 2 călătorii. Ea îmi repetă că îmi trebuie card. Eu pierd tramvaiul în timpul acestei discuţii. Încerc să nu mă enervez. O ţin pe-a mea că vreau bilet, care şi aşa e mult prea scump pentru ce oferă… Într-un final o conving şi-mi vinde în scârbă tichetul.

Prind un tramvai, în 10 minute cobor în staţia de destinaţie, după ce am fost atent verificată la bilet de către o doamnă controlor. Eu, agilă, zic să fac o schemă de evitare a nămeţilor şi o iau pe o scurtătură, pe la intrarea din spate a curţii unde am biroul. Ajung la poartă. Încuiată! Ca să o iau pe la poarta principală, aveam de ocolit şi de mers pe jos în condiţiile vitrege ale vremii vreo 10 minute. Încep să mă enervez din nou. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi sar gardul, care nu cred că avea mai mult de 2 metri. Un fleac. În timp ce săream gardul, telefonul începe să sune. Normal… Rezolv problema urgent, în săritură.

În momentul în care am ajuns în birou, la o oră după ce am ieşit din casă, mă simţeam de parcă muncisem toată ziua. Era abia 9.05… iar eu aveam o zi lungă în faţă. Dar totul este bine atunci când se termină cu bine.