mi se spunea…Alias

Am fost la plimbare azi la mall. Nimic deosebit în asta, însă v-am spus eu, dacă aş ieşi în fiecare seară din casă, aş avea mereu subiecte de scris pe blog, spre deliciul vostru (sper).

Cum pofteam la fast food chinezesc, ne-am luat de mâncare şi ne-am aşezat în zona special amenajată pentru această îndeletnicire. La un anumit moment dat am fost înconjuraţi de o mare gaşcă. Cred că sărbătoreau ceva… Ideea e ca au modificat structura meselor din food court ca să încingă petrecerea. Haoleu! Eu şi Alex ne-am simţit ca-n celebrul film al lui Emil Loteanu (mânca-v-aş). Mai lipsea Svetlana Toma şi tabloul era complet. Dar n-a fost panică. Totul a decurs în limitele acceptate de către societate.

După o masă îndestulătoare, ne-am mutat la Starbucks. În faţa noastră două doamne. Una dintre ele ingenuă, cere: „Un suc de fresh vă rog”. Cred că tipul de la tejghea era obişnuit cu tot felul de doleanţe care mai de care mai dubioase şi fără sens, dovada fiind lipsa de reacţie şi automatismul de a turna un suc fresh, proaspăt, răcoritor şi natural.

Ieşirile noastre în oraş ar fi  ar fi mai sărace fără acest tip de momente inedite şi de multe ori irepetabile. Aici o ceată de fuste înflorate, dincolo exprimări amuzante cu iz de pleonasm.

Îmi povestea deunăzi Helen că a fost la Mall Vitan la cumpărături. S-a perindat ea împreună cu o prietenă pe la felurite puncte de atracţie, iar plasele se înmulţeau pe magazin ce trecea…totul era minunat. Era linişte.

La un anumit moment dat, într-o cabină de probă, aude ceva zbârnâind de jos. Se uită şi vede ceva lucios şi drăguţ care vibra de mama focului. Face consiliu cu prietena ei în cabină şi trag concluzia că este un iPhone. Bun aşa! Zâmbete largi pe faţă, mai ales ca telefonul Helenei era un model mai bătrâior. Acum, în sufletul ei se ducea o aprigă luptă între a păstra mobilul şi a-l returna posesorului de drept. Îl bagă în geantă, iese din magazin, se sfătuieşte cu prietena ei, se uită la mobilul ei cu trei generaţii mai vechi. Ce să facă? Îl sună pe fratele ei, îl întreabă cum să procedeze. El îi răspunde să mai stea un pic în magazin, poate vine cel care l-a pierdut. Helen însă plecase din magazin, cu iPhone-ul zbârnâind în geantă. Fratele Elenei când aude că a plecat, îi spune: „Mergi cu Dumnezeu atunci!”. Se duc fetele la Starbucks, servesc ele o cafeluţă. Într-un final, Helen, roasă de mustrări şi exasperată de sunetul aparatului din poşetă, răspunde unei voci feminine.

Da.

Tu mi-ai găsit aifonu’?

Pai da, era în cabină…

Şi nu mi-l aduci?

Vino să îl iei. La Starbucks.

Bine.

În cinci minute apare o piţipoancă blondă, rasa Mall, cu „pedigriu”. O identifică pe Helen.

Ăsta e telefonul meu?

Da.

Îl ia şi pleacă. Helen rămâne mască. Nu a primit nici măcar o privire recunoscătoare…Şi-a băut cafeaua în linişte, apoi a plecat acasă. Frustrată. Şi m-a rugat pe mine, să fac publică urarea ei către pitoreasca piţipoanca în cauză: „M*** paraşuto!!!”

Din perspectivă etică (că tot mă lovesc de filosofie în ultima vreme), subiectul ar putea fi tratat din două direcţii: deontologică şi utilitaristă. Deontologic, corect era ca Helen să dea mobilul înapoi fără a sta pe gânduri. Actele reglate de o etică deontologică, implică acţiunea „din datorie”. Trebuie acţionat de fiecare dată ca şi când acţiunile tale să poată deveni „legi universale”. Astfel trebuie făcut ceea ce este corect, fără a aştepta nicio recompensă.

Etica utilitarista ia în considerare cantitatea de fericire pe care o poate aduce o acţiune. Orice faptă este evaluată prin prisma cantităţii de fericire pe care o poate aduce, legitimând-o sau recuzând-o din perspectivă etică. Întâmplarea de la Mall putea avea două scenarii de dezvoltare. Primul, în care Helen înapoiază mobilul şi este nemulţumită de mitocănia piţipoancei, piţipoanca nefiind câtuşi de puţin încântată de recuperarea costisitorului telefon. Al doilea scenariu, Helen păstrează telefonul, se bucură de acest „cadou neaşteptat”, iar piţipoanca nu resimte aproape deloc pierderea iPhone-ului. Evaluând cantitatea de fericire şi nefericire din cele două scenarii, vom concluziona că în situaţia în care Helen nu înapoiază obiectul, cantitatea de fericire însumată a celor două fete implicate în poveste este mai mare. Helen ar fi fost foarte fericită să păstreze mobilul, iar piţipoanca ar fi fost un pic nemulţumită de ziua pe care a avut-o. Utilitarist şi retrospectiv analizând faptele, Helen nu ar fi trebuit să dea telefonul înapoi. Câteodată, având instrumentele teoretice necesare putem gândi din perspectivă etică diferit acţiunile noastre, ajungând la concluzii, perfect întemeiate din punctul de vedere al raţionamentului, concluzii în scandaloasă contradicţie cu simţul moral comun.

Concluzie: etica nu se întinde doar până în graniţele moralei comune, iar piţipoancele ar trebui interzise prin lege în România.