Bine că avem subiect! Ninge! E viscol, e polei, vine înspăimântătoarea replică a iernii ’54! Fraţilor, e iarnă! Din precarele mele amintiri de la ora de geografie, ştiu că România are climă temperat continentală, cu patru anotimpuri bine delimitate. Ultima oară când am verificat, România nu era o insulă în Caraibe, nu era nici măcar în sudul Greciei…

E normal să ningă şi să fie frig! Ce nu este normal, este să ne prindă nepregătiţi. Nu pe noi, ca indivizi, ci pe autorităţi. Eu, ca orice român cu scaun la cap, am în dulap haine de profil, cauciucuri de iarnă la maşină etc. De lucru îmi dau cei de la primărie, pentru că nu curăţă trotuarele şi străzile, pentru că nu încarcă zăpada ca să o ducă la groapa de gunoi şi să elibereze oraşul. Ştiu, v-aţi săturat să dau exemplul Munchen-ului. Şi acolo ninge! Dar locuitorii nu au astfel de probleme. Pot ajunge la muncă şi la magazin, cu transportul în comun sau cu maşina. Şi o fac civilizat.

Trecând peste toate astea, iarna astronomică începe odată cu solstiţiul de iarnă, pe 21 decembrie. Deci, mai avem vreo 2 luni parte de acest anotimp. Ce-ar fi să ne pregătim?

Un biet moment de sublim! Acesta este cadoul meu pentru voi, astăzi! Enjoy!

Iarna – Vivaldi

Iancu Nicolae. 500 de metri parcurşi în 45 de minute. De ce? Pentru că intersecţia cu Şoseaua Pipera era blocată. De cine? De meltenii, colecţia de iarnă, care au senzaţia că dacă se bagă în portbagajul maşinii din faţă vor ajunge mai repede unde au ei treabă. Părerea mea că ar trebui interzişi: eşti meltean? Azi eşti scutit, nu veni la serviciu, stai naibii acasă şi odihneşte-ţi neuronul, lasă-ne pe noi ăştilalţi să muncim şi să scoatem ţara din rahat. Nu faci decât să ne încurci!

Revenind… Opresc la un chioşc să-mi iau un croissant. Am stat 10 minute până au trecut meltenii şi m-a lăsat un nene de treabă să reintru în circulaţie. Îi mulţumesc pe acesată cale. La intrarea pe Pipera, după cum am specificat mai devreme, blocaj. Voiam să fac stânga. Aş fi reuşit dacă aş fi avut un Hummer blindat, prin împingerea camionetei care era condusă de cel care purta titlul de Melteanul Zilei. Îl claxonez. Se uită nervos la mine şi înaintează 50 de centimetri după care frânează brusc, pentru a mă învăţa minte. Am regretat pentru a nu ştiu câta oară că nu sunt bărbat, la 1,90 şi 100 de kilograme şi că nu am un levier în maşină. L-am ocolit prin spate. Apoi a trebuit să fac dreapta pe strada pe care lucrez. Pedrito al meu este blonăvior, mâine este programat la service, iar eu eram cu o o maşină în două volume şi jumătate, versiunea sportivă a modelului, mare, lungă. Deci, ca să fac dreapta, prin nămeţi, trebuia să o iau mai larg. Pe străduţă se făcuse o coadă de 3 maşini care voiau să facă stânga. Eu mă opresc cu semnalul pus pe dreapta, să-i aştept să iasă, ca să pot urca rampa. Am uitat să vă spun că străduţa era în rampă, plină de zăpadă, ca naiba… Aşe… Doamna din primul 4×4 (permanent) se tot (mă scuzaţi) coia să să facă stânga. Eu blocam un sens, din partea cealaltă i-a făcut cineva loc. Ea nu şi nu, a început să urle la mine, văzîndu-mă că o bălăcăream de mama focului de melteancă, blocând tot traficul. Îi fac loc cretinei să intre pe contrasens, urcând eu pe străduţă şi evident, înzăpezindu-mă după derapajul de rigoare. Ea trece pe lângă mine vociferând, făcându-mă să îmi doresc să cobor la ea, să o scot din maşină şi să îi rup capul. Condiţiile îmi erau prielnice. Era singură, eu eram cu al meu coleg, Radu, aşa că aveam şanse de câştig. Într-un final trece dobitoaca, trece şi al doile “gipan”. Al treilea, un domn, dă în spate şi-mi face semn că mă lasă. Eu dezăpezesc maşina, dau în spate în şoseaua pe care treceau ăia ca apucaţii şi urc într-un final apoteotic rampa. Mă salut cu “gipul” numărul 3, şi ajung cu bine la muncă.

M-am săturat! Mă apuc de germană ca să plec la Munchen. Nu cred că mă judecă nimeni pentru o astfel de decizie. Nu mai suport meltenii români. Măcar ăia nemţi se limiteată la a cumpăra Q7 albe. Pe bune…

Plec către birou de dimineaţă. Ca de obicei. Îmi iau măsuri de precauţie şi plec o idee mai devreme. După ce am colindat fără succes pe la vreo trei chioşcuri, prin nămeţi, după ţigări, am luat-o uşurel către maşină, pe care am găsit-o cu ajutorul alarmei. Nu recunoşteam nimic din peisajul în care îmi aduceam aminte că am parcat maşinuţa mea aseară. Dezăpezesc cu mâna uşa din spatele şoferului pentru a-mi lua kit-ul de înlăturare al omătului frumos aşezat pe maşină şi în jurul ei. În spatele maşinuţei era o intersecţie pe care eu trebuia să o atac cu spatele pentru a putea să mă înscriu corect pe traiectul de rulare. Dezăpezesc portiera şoferului, pătrund în autovehicul, scot din viteză, trag frâna de mâna (inutil de altfel, pentru că maşinuţa mea, zisă şi Pedro sau Măturica avea botul bine înfipt într-un uriaş morman de zăpadă), pornesc motorul care, cuminţel începe să toarcă. Dezaburire şi degivrare, verificat, pornite şi ele pentru înlesnirea procesului de plecare în condiţii de vizibilitate optime. Nu trebuie să mai spun că intersecţia despre care vorbeam era plină de zăpadă şi de urme de maşini.

După 10 minute Pedro era pregătit pentru plecare. Mă sui la volan. Deja era cald în habitaclu, lucru care m-a făcut să zâmbesc confortabil. Marşarier şi dă-i şi luptă. Peste câteva minute, un coleg participant la trafic, cu o maşină serioasă, vorba aia, cu ochişorii lui de vultur mi-a sesizat intenţia de părăsire a locului de parcare, tocmai bun pentru autoturismul în care se afla. Eu am sperat că, având interes la acel loc, va coborî şi îmi va da un brânci ca să eliberez parcarea. Deşarte speranţe… Într-un final, exasperat de inutilitatea caznelor mele de a extrage maşinuţa (care are sub o tonă cu mine cu tot la volan….), a dat a lehamite din mână şi a plecat uşurel în căutarea unui alt loc călduţ şi liber. Imediat după plecarea lui, apare un alt doritor de loc de parcare. Am avut un deja-vu. A stat câteva minute, timp în care îi urmăream precum o fiară mişcările prin oglinda retrovizoare, apoi a plecat tocând mărunt din buze. Vă daţi seama că tot pe mine mă bodogănea, dar să fi coborît să mă ajute, nici vorbă. Of, cavalerismul, nici când e mânat de interese, nu se mai arată.

După acest episod, jalnic aş putea spune, am hotărât să iau tramvaiul. Tramvai pentru care evident îmi trebuia bilet. Vânzătoarea, liniştită în ghereta ei încălzită, îmi spune că îmi trebuie card de încărcare a contravalorii biletului, pentru că în curând tichetele se vor scoate din circulaţie. Îi explic că poate voi mai folosi transportul în comun iarna următoare şi că nu am nevoie de card, vreau doar 2 călătorii. Ea îmi repetă că îmi trebuie card. Eu pierd tramvaiul în timpul acestei discuţii. Încerc să nu mă enervez. O ţin pe-a mea că vreau bilet, care şi aşa e mult prea scump pentru ce oferă… Într-un final o conving şi-mi vinde în scârbă tichetul.

Prind un tramvai, în 10 minute cobor în staţia de destinaţie, după ce am fost atent verificată la bilet de către o doamnă controlor. Eu, agilă, zic să fac o schemă de evitare a nămeţilor şi o iau pe o scurtătură, pe la intrarea din spate a curţii unde am biroul. Ajung la poartă. Încuiată! Ca să o iau pe la poarta principală, aveam de ocolit şi de mers pe jos în condiţiile vitrege ale vremii vreo 10 minute. Încep să mă enervez din nou. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi sar gardul, care nu cred că avea mai mult de 2 metri.  Un fleac. În timp ce săream gardul, telefonul începe să sune. Normal… Rezolv problema urgent, în săritură.

În momentul în care am ajuns în birou, la o oră după ce am ieşit din casă, mă simţeam de parcă muncisem toată ziua. Era abia 9.05… iar eu aveam o zi lungă în faţă. Dar totul este bine atunci când se termină cu bine.