În 17 iulie au plutit pe cer spre bucuria celor care îi priveau. Piloţi militari şi civili, paraşutişti, acrobaţi s-au adunat pentru un dans nebun în înălţimi. Şi au făcut un spectacol de excepţie. Aşa cum numai ei ştiu să facă.

Dacă în 2006 am sărbătorit 100 de ani de zbor românesc, numărând de la desprinderea lui Traian Vuia de pe sol încoace, 2010 este anul care marchează 100 de ani de la zborul lui Aurel Vlaicu, cu Vlaicu I. Tot acum 100 de ani, Henri Coandă a făcut cunoscut întregii lumi avionul cu reacţie. Aparatul s-a numit Coandă 1910. Au fost momentele de început ale cuceririi cerului. Şi acum, după un veac, acelaşi dor şi dragoste de zbor se citeşte în ochii fiecăruia care a gustat desprinderea de sol.

La tot mulţi ani şi cer senin să aveţi zburătorilor!

„Zborul, această rupere lentă de o stare veche de mii de ani şi învăţată de omenire în mai puţin de un secol, pare a nu fi o profesie. Nu este o meserie în accepţia generală a cuvântului. Nu are nimic din toate meseriile pământului. Pentru că este cerească. (… ) Rulez către intrarea la pistă. Nimic nu pare schimbat. Cu dunga albă sub roata de bot, cu ochii la panta de aterizare, cu gândul cald la această urcare în cerul păsărilor, raportez şi aliniez avionul pentru decolare…(…) Evoluţia continuă. Răsturnare, looping, immelman. Survolam pista în două viraje dintr-o bucată – simulare dulceagă de aterizare ratată – şi după doar 12 minute, aşteptate ca pe o comoară şi trecute ca un fulger, puneam roţile pe betonul câmpiei de la malul Dunării. (…) Un zbor. Un avion. Oameni… Frântura de viaţă sub geana de aripă lângă miezul profesiei în care mereu am considerat că am fost un norocos: pentru că trăiesc între oameni buni. De-o măsură cu toţi ceilalţi care mi-au călăuzit drumul în această cerească profesie.” Dumitru „Foozie” Berbunschi. Pilot militar (n. 1962 – m. 2009).

Fotografii realizate de Adrian Sultănoiu. Mulţumesc Adi! Şi la mulţi ani!

Later Edit: Poze de la Otopeni Air Show puteţi vedea şi pe Zbor de Noapte

„Da, ştiu. Nu am uitat nimic. Am înţeles perfect de unde mă întorc. Unde am fost. Ce putea urma. Ce am trăit de la şase mii cinci sute de metri până la o mie două sute de metri de cer. Cer vertical, abrupt şi greu. Cer răsturnat. Mă veţi certa, poate chiar bate. Veţi pune mii de întrebări, voit inteligente, cel mai des superioare, mai mereu cu aerul distant al celui căruia nu i se poate întâmpla nimic. Din exterior, neimplicaţi, cu gândul răscumpărător ca v-a ferit Dumnezeu de asta. De ce am avut eu parte. Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors” – Rădăcini de zbor. Dumitru Berbunschi 2006.

La cererea lui Foozie am scris primul meu articol despre aviaţie şi tot el mi-a explicat ce înseamnă un Immelmann. Cu el am stat ore întregi la marginea pistei, pe înserat, la Kogălniceanu, pe timpul RoIAS 2006. Eu fumam, el vorbea despre cărţi, avioane şi Doru Davidovici. Apoi îi povesteam eu. El nu fuma. Nu mai fuma. Se lăsase. Era bolnav.

După ce am plecat de la aviaţie, îl mai sunam când şi când. Şi-mi spunea: „ Ardeleancoooo, ai sunat să vezi dacă mai trăiesc?”. Urma pufnetul meu şi „Foozie, lasă prostiile!” Le-a lăsat. Definitiv.

L-am cunoscut pe Foozie în vara lui 2005. Am venit cam în aceeaşi perioadă la Statul Major al Forţelor Aeriene, eu abia desluşind tainele zburătorilor, el cu peste 1000 de ore petrecute la manşă. Acum, peste aproape patru ani, vestea morţii lui m-a zguduit, oprindu-mi rasuflarea. Foozie a plecat mult prea devreme către cerul pe care l-a sfidat de sute de ori din carlinga MiG-ului. Am rămas pentru o vreme goală de sentimente şi de gânduri, cu ochii pierduţi în orizont, încercând să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată. Nu avea nici măcar 50 de ani.

Doru Davidovici i-a fost prieten şi mentor. Au împărţit tainele zborului şi plăcerea de a scrie deopotrivă, iar după despărţirea din 1989, când Doru a plecat către ale sale lumi galactice, Foozie i-a trimis an de an, în fiecare aprilie un gând de pe pământ. La 20 de ani depărtare şi-au strâns mâna şi-şi deapănă amintiri. Din cerul lor.

Pentru mine astăzi Foozie mai are doar un cer deasupra ca să îl învelească. Cerul pe care l-a iubit atât de mult, alintându-l cu slove meşteşugite şi mult dor. Pace ţie pilotule! Şi adio…

Sursa foto: www.roaf.ro RoIAS 2006

Dumitru Berbunschi, comandor (r).

Pilot militar clasa I pe avioane supersonice de vânătoare

1962-2009

Cărţi : Semne de cer senin (2001) şi Rădăcini de zbor (2006)