Citeam pe un blog, pe care îl urmăresc zilnic, întrucât mă face să zâmbesc, un post despre o întâmplare dintr-un cartier bucureştean. Nu povestea în sine face obiectul postului meu, ci controversele iscate de ea.
Blog-ul aparţine unei unei fete pe care eu nu o cunosc, jurnalistă la o publicaţie din capitală, iar ceea ce postează ea urmăreşte aceeaşi idee, nu divaghează şi este foarte constantă în ceea ce istoriseşte. S-a scris despre blogul ei în presă, are vizite şi comentarii cu duiumul.
Totul a pornit de la faptul că nu foloseşte diacritice. Au fost păreri pro şi contra. S-a spus că fiecare scrie cum doreşte, atât timp cât o face într-un spaţiu personal, sau s-a zis că poceşte limba română. I s-au făcut sugestii referitor la instalarea de programe care schimbă cuvintele, i s-a spus că windows-ul are opţiuni pentru aşa ceva. Eu nu am comentat nimic. Am citit şi mi-am pus problema dacă folosirea diacriticelor este într-adevăr una reală.
Eu una, prefer diacriticele. Însă nu judec oamenii care nu le folosesc. Noi, românii, am căpătat abilitatea de a citi cuvintele scrise fără diacritice corect. Adică niciodată un român nu va citi în loc de „Fumatul dăunează grav sănătăţii”: „Fumatul dauneaza grav sanatatii”.
La muncă la mine, toată lumea scrie fără diacritice. Eu m-am conformat majorităţii, la gândul că toate comunicatele de presă pe care le trimit sunt folosite doar ca informare de către jurnaliştii mei destinatari. Iar ei îşi scriu ştirea, referitor la formă, aşa cum doresc, întotdeauna cu diacritice.
Suntem un popor foarte descurcăreţ şi care se adaptează imediat. Cum nu există o lege care să interzică scrierea fără diacritice – ca la şcoala de şoferi – unde nu se interzice în mod expres ceva, e permis.
Acum, legat de fata în discuţie…ea o să scrie fără diacritice în continuare, iar eu o să citesc. Pentru că îmi place.
Recent Comments