Prin luna martie a anului curent, am găsit o carte, pe un domeniu foarte specific, care putea fi cumpărată numai din SUA. Încercăm noi să o achiziţionăm, pauză. Ne băgară ăia un Verboten scurt şi ne trimiseră la plimbare cu invitaţia să ne mutăm într-o ţară civilizată dacă vrem să avem parte de cultură. Panică! Ce ne facem, ce ne facem? Îmi aduc eu aminte de cel mai fidel cititor al blogului meu, aflat în Seattle. Fanul, nu blogul, aţi înţeles voi… Aşa că pun mâna pe tastaură şi-i scriu lui Bogdan, rugându-l să ne ajute cu această cumpărăturică. Bogdan, un mare domn, nu stă pe gânduri, ne comunică preţul cărţii, preţul de livrare intern. Acceptăm rapid şi aia fuse!

În primă fază, cartea nu era în stoc. Nu e problemă, aşteptăm! Bogdan, băiat serios, verifica permanent site-ul cu pricina, pentru a nu rata ocazia să ne facă bucuria. Ne-a îmbiat să cumpere cartea în variantă electronică, dar noi nu şi nu. Suntem tradiţionalişti. Bine că nu am acceptat! O să vedeţi mai târziu de ce. Oricum, vreau să-i mulţumesc lui Bogdan încă o dată pentru răbdarea de care a dat dovadă. Aşa… Prin aprilie, apare cartea. Vulturul, atât a aşteptat! A comandat-o!

La câteva zile distanţă, ne anuţă Bogdan că pachetul e în posesia lui. De asemenea, ne anunţă că preţul pentru trimiterea cărţii în Romania este mai mare decât preţul ei, dar că poate găseşte pe cineva care vine în România şi i-o dă la bagaje. Aoleu, stai aşa, varianta cu persoana e mai bună.

Trece timpul, mai povesteam cu Bogdan pe mess din când în când. La un anumit moment dat, mă anunţă că vine cineva în ţară, dar vrea 50 de dolari pentru transport. Măi să fie! Dar de ce aşa mulţi bani pentru o cărticică? Aşa că, îl iau pe prietenul Bogdan pe mess: Fratele meu, ţine tu cartea aia la tine şi când oi veni tu în 2013, în România în vizită, o aduci tu. E cam scump. Şi nu are în ea leacul secret pentru îmbogăţire sau al vindecării cine ştie cărei boli de nu putem sta fără ea. Între timp, pentru că Bodan nu a vrut să-i trimitem bănuţii, ne întâlnim underground, la metrou cu nepotul lui, căruia îi înmânăm conspirativ plicul cu contravaloarea cărţii, ca să facă el ce-o şti cu ei.

Pe la final de mai, să tot fi fost seara de 29, Bogdan, victorios, mă anunţă: Gata! Am găsit curierul perfect. Care a şi acceptat să aducă pachetul, îţi dau mail diseară ca să îţi spun unde este locul de predare. Ura! Fericire fără limită. Ne guduram pe lângă messenger. Primesc mail să mă prezint pe 30 mai la Otopeni, la Sosiri, la 16.20 şi să o aştept pe doamna Ani. Bun!

Nu era mare efort, întrucât eu lucrez în Pipera, iar aeroportul este colea, icea, peste deal.  Pedro mai avea vreo două liniuţe de benzină. Salariul îl luam a doua zi, bani de ţigări şi parcare mai aveam… Era bine.

Înainte să plec către locul de întâlnire, realizez că în afară de „Doamna Ani” nu ştiam nimic despre amabila persoană care acceptase să aducă mult aşteptata carte. Bogdan îmi scrisese că i-a dat numărul meu de telefon şi că la cât de descurcăreaţă mă ştie el pe mine, dăm noi una de alta.

Eh, ca să fiu sigură, am printat pe o coală: Doamna Ani / Mona Ardeleanu / CARTE. Ca nu care cumva să mă rateze în puhoiul ăla de lume care aşteaptă alte puhoaie de oameni să vină.

Plec, mă opresc în Tunari, îmi iau ţigări şi PANICĂ! Mi se aprinde rezerva! De nervi m-a lăsat şi bricheta (acum am în maşină, preventiv, un chibrit). Mai aveam la mine fix 26 de lei. Nici nu ştiam cât e parcarea la Otopeni. Am aflat, în timp ce ceream un foc, unui paznic. 3 lei, 30 de minute. Adica 1 leu pentru 10 minute, dar se socoteşte din jumătate în jumătate de oră. M-am dus la Sosiri, rugându-mă ca zborul KLM de Amsterdam să nu întârzie. Nu a făcut-o. Însă au aterizat vreo cinci aeronave în acelaşi timp. Dau din coate, mă bag la bară. Eu şi încă vreo 20 de inşi, ca şi mine, cu bileţele cu nume. Oameni serioşi dom’le! Foi cu nume impozante şi cu titluri şi mai şi, sigle de companii farmaceutice, vorba aia! Eu eram cu “CARTE”! Am strâns eu foicica după ce am recepţionat câteva priviri amuzate. Lângă mine, era un domn şofer, care aştepta un domn profesor din UK. Şi se întreba cum se înţelege el cu englezul. L-am întrebat dacă nu vrea să-i scriu mesajul pe o foaie şi să i-o dau. A zis că nu, că-l sună el pe şeful lui când l-o recupera pe invitat. Care nu mai ieşea. Bineînţeles că, la ce omor era la bagaje, nici cineva care părea să fie doamna Ani nu se prefigura prin uşile din sticlă semimată. Am început să pun pariuri cu domnul şofer, atunci când ieşeau domni singuri, care părea a fi mai profesor. Nicio şansă. Englezul nu şi nu. La un anumit moment dat îmi sună telefonul. Doamna Ani, sărăcuţa, nici nu-şi luase bagajele şi m-a sunat. O mare doamnă şi profit de ocazie pentru a o mai îmbrăţişa o dată, virtual. A fost fantastic de amabilă! Oricum, ne dăm noi date de recunoaştere şi o aştept. Între timp apare englezul şi domnul şofer o şterge englezeşte.

Apare şi doamna Ani, ne recunoaştem. Îmi întinde o plasă, în care eu am crezut că erau mai multe cărţi, printre care şi a mea. De unde!!! Plasa aia era CARTEA, frate! Carte este un eufemism pentru enciclopedia pe care biata doamnă Ani a cărat-o multe mii de kilometri. Vă aduceţi aminte că ne gândeam să luăm varianta electronică şi să o scoatem la imprimantă. În afară de faptul că are multe sute de pagini, mai are şi zeci de planuri pe foi uriaşe, frumos împăturite. Am pupat-o pe doamnă, i-am mulţumit şi am tăiat-o, mai ales că cei care o aşteptau erau nerăbdători să o întrebe una alta, să o întâmpine cum se cuvine.

Am şters-o şi eu precum englezul mai sus menţionat, am plătit 6 lei şi am luat drumul Bucureştiului. Martorul de rezervă mă atenţiona fonic şi vizual că în curând Pedro nu va mai avea 68 de cai, ci doar o singură viţică pentru propulsat. Aşa că, m-am oprit la Mol-ul de după Podul Otopeni. Trag la pompă. Panică din nou! Habar nu am să deschid buşonul. Vine un angajat drăguţ să mă ajute. Îl rog să nu rîdă de mine, însă mai am doar 20 de lei. Tipul îmi zâmbeşte, îmi spune că nu e nicio problemă şi dă să-mi bage de 95. Eu: nuuuuu! Dom’le, eu bag EVO 5 de obicei, bagă măcar de 98. Ca să nu se strice ceva la Pedrito. Zis şi făcut, am alimentat, am plătit şi dusă am fost.

Totul e bine când se termină cu bine, am ajuns acasă cu cele câteva kilograme de carte, nu am rămas în pana prostului şi am făcut şi pauză de fumat.

Bogdan, primeşte mulţumirile noastre încă o dată, îmbrăţişează-i pe toţi cei implicaţi în acest demers! A fost greu, dar am reuşit, şi dacă nu era atât de complicat să intrăm în posesia cărţii, nu mai aveam ce povesti acum. Şi pentru că a meritat, aş repeta oricând povestea! Salutări!

După ce am citit-o, am hotărât – cu durere – că trebuie să mă las de scris. Mai bine zis, dacă aveam în plan să scriu vreodată un roman, citindu-l pe Carlos Ruiz Zafon, convingerea că acest lucru nu este pentru mine a apărut ca o gheară mârşavă din întuneric, luându-mi gândul. Talentul copleşitor al cărei martoră am fost timp de aproape 500 de pagini, mi-a arătat că unii oameni pot avea har. Îmi pare doar rău că nu l-am descoperit mai devreme pe Zafon. În ultimele câteva zile, timpul meu a fost măsurat în cuvinte.

Umbra vântului este un roman superb. Superb scris. Nu neapărat subiectul face această carte extraordinară, ci felul în care autorul s-a jucat cu cuvintele, împletindu-le într-o poveste de dragoste plină de suspans. Odată începută, e greu să te desparţi de ea. Am devorat-o dorindu-mi să nu se termine niciodată. Spre finalul ei, citeam cu parcimonie, doar câteva pagini pe seară. Nu îmi doream să o las, dar nici să ajung la finalul ei. Ea însăşi a creat o poveste cu mine. M-a făcut să simt teroare, milă, duioşie, tristeţe, fericire şi dorinţă. Toată experienţa mea, în materie de lectură, nu m-a ajutat să am o singură bănuială despre ce se va întâmpla. Îmi vine să vă povestesc. Dar nu ar fi cinstit.

O Barcelonă cu accente gotice, cu personaje misterioase care te fac să nu ştii dacă sunt imaginare sau reale, o cautare a Eului şi replicarea lui la nişte decenii distanţă fac subiectul unuia dintre cele mai frumos scrise romane care mi-au picat în ultima vreme în mână. Citind destul de mult, zic eu, e greu ca o carte să mă impresioneze în felul în care a făcut-o Umbra vântului. Este incredibil darul autorului de a te insinua în poveste. Nu ai cum să nu simţi! Nu ai cum să nu speri! Nu are cum să nu ţi se încrânceneze carnea pe tine! Abil intercalate, povestirile personajelor din carte, te fac să descoperi secrete  inavuabile. Personajele au o viaţă care evadează dintre cuvinte şi îţi strigă în faţă durerea, frica, iubirea şi speranţa. Eroi cu păcate atent ascunse, cu dorinţe machiavelice clădite în ani sau cu puritatea primei iubiri înflorind pe sub gene îşi fac loc în sufletul tău, impunându-se în faţa oricărei urme de voinţă pe care ai putea-o avea. Acţiunea te ţine într-o stare acută de alertă. Finalul te lasă răvăşit, pe jumătate zâmbind, pe jumătate copleşit de tristeţe. Iar dacă ai mai avea o jumătate, aceasta ar fi covârşită de sentimente confuze cu privire la ceea ce este cu adevărat important în viaţă: ura, dragostea, sănătatea, moartea, frumuseţea, jurământul, familia, orgoliul, secretul, onoarea, prietenia…

O dublă poveste devenită una singură. Unica poveste care rămâne.

Dacă nu aţi apucat să o citiţi, daţi fuga la prima librarie şi cumpăraţi-o! O lectură minunată!

Aş reciti-o la nesfârşit, însă mai am pe noptiră celelalte două cărţi ale lui Zafon traduse în limba română – Jocul îngerului şi Marina. Pe care amân să le încep. Din aceeaşi teamă că îmi vor plăcea prea mult. Şi că vor trece pe lângă mine ca o umbră de vânt, lăsându-mă în aşteptare, neterminată.

Cartea, prieten drag şi credincios, care măsoară serile în cuvinte şi anii în poveşti.

Aş vrea să înţeleg din imaginea de mai sus că cineva, din dragoste de lectură, a adunat un mic univers închis între pagini, pentru a se bucura de el, undeva în liniştea unei pajişti. Încerc să nu mă gândesc că, pe aceeaşi pajişte, acelaşi cineva ar folosi cărţile din roabă pentru a încinge un grătar.

Şi dacă tot vorbim despre carte, Tritonic oferă 35% discount la toate cărţile sale, în perioda 01 iulie şi 01 august. Detalii aici. Nu pierdeţi ocazia şi cumpăraţi-vă o roabă de cărţi. Fiecare pentru ce are nevoie…

Primele titluri ale editurii fac parte din colecţia Raftul cu succes. Carţile lansate par la o primă vedere interesante şi te îmbie să le răsfoieşti : Warren Buffett se destăinuie (Janet Lowe), Jack Welch se destăinuie (Janet Lowe), 100 de personalităţi care au definit piaţa (Ken Fisher), Singurele 3 întrebari care contează (Ken Fisher), Pe locuri, fiţi gata, ŢINTIŢI! (Michael Masterson), Trei indicii ale unei slujbe mizerabile (Patrick Lincioni). Lucrările prezintă viziuni, principii, capcane, momente cheie şi decizii care au dus la reuşita celor mai mari afaceri din lume.

Pentru 2009, reprezentanţii editurii şi-au propus traducerea şi editarea a încă opt titluri. Le aşteptăm. Enjoy!

www.injoybooks.ro

Am mai primit o leapsă. De la Bică. Jean Bică. Căruia îi mulţumesc pe această cale . Sunt 16 întrebări, legate de literatură. Ca să nu rămân datoare, mai ales că mi-a făcut o invitaţie deosebită, iată-mă. Leapşa o pasez prietenului Bogdan Apostol (ca să i-o întorc), lui Mircea Mihai (că tot e deschis la lepşe), lui Ionuţ Mustaţă (al cărui blog, spre ruşinea mea, l-am descoperit abia azi) şi Adelei Marchis (pe care n-o cunosc

).

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?

Cea mai bună carte? Citesc anarhic, diferite genuri şi nu am cum să compar mere cu pere. Aproape cu fiecare carte citită descopăr ceva nou, care îmi place şi mă ţine cu sufletul la gură. Dacă îmi place o carte anume, atunci cumpăr toate cărţile pe care le găsesc ale autorului respectiv. Pe măsură ce cărţile trec prin mâna mea, ies la iveală lucruri fascinante, sau teme la care nu mă gândisem înainte.

2. Ai făcut cadou cărţi?

Da, am făcut cadou cărţi şi încă fac. Însă în timp mi-am dat seamă că un astfel de cadou nu bucură pe oricine. Am prieteni cărora le-am cumpărat cărţi, nu s-au bucurat şi nu le mai cumpăr, am prieteni cărora le cumpăr cărţi pe lângă un alt cadou şi o am pe prietena mea Nicoleta, căreia îi cumpăr numai cărţi. Este ca o înţelegere între noi, de zilele noastre de naştere ne cumpărăm cărţi şi atât.

3. Care este viitorul literaturii?

Din ce punct de vedere? Cum vor arăta cărţile în viitor, sau daca lumea va mai citi? E posibil ca în viitor să folosim cărţi în format electronic (audiobook-uri, sau în diverse formate pe care le vom citi pe calculator sau pe diferite device-uri).  Eu mai mult ca sigur le voi prefera pe cele în format clasic, preferând mirosul hârtiei unui monitor. Cât despre plăcerea oamenilor de a citi va rămâne, sunt sigură că da. Vad din ce în ce mai mulţi oameni citind în mijloacele de transport în comun sau în parcuri.

4. În ce limbă aţi citit cărţi?

În română şi o prefer. În şcoala generală mai citeam în franceză, însă în clasa a VII-a m-am lăsat, apoi am avut tentative în engleză, dar nu m-a prins.

5. Ce cărţi celebre nu ţi-au plăcut?

„Biblioteca din Alexandria” de Petre Sălcudeanu. Am citit ce am citit din ea, până am ajuns la o descriere care m-a dat total peste cap şi am refuzat sa o termin.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?

E greu de tranşat o astfel de problemă sau de făcut o ierarhie. E ca acea întrebare pusă copiilor: pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata? Dar ca să încerc să răspund, probabil Rusia şi Germania.

7. Îţi iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Obişnuiam să scot citatele care îmi plăceau. De scris pe cărţi propriu-zis, nu am făcut-o decât pe cărţile din care studiam.

8. Cam câte cărţi ai citi până acum?

Mi-este absolut imposibil să dau o cifră. Oricum, mult peste medie, chiar dacă această medie nu o pot cuantifica. De când am învăţat să citesc, în clasa a IIa, citesc în fiecare seara înainte de culcare.

9. Cu ce cărţi ai adormit în braţe de plictiseală?

O, da. „Generalul în labirintul său” de Gabriel Garcia Marquez. Am urât această carte. Însă am „prostul” obicei să termin toate cărţile de care mă apuc, excepţie făcând „Biblioteca din Alexandria”.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Foarte mult. Nu am o paleta largă de pasiuni/hobby-uri în viaţa asta, însă lectura este printre ele.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

„Fiinţă şi Timp” a lui Martin Heidegger, cadou pentru cineva iubit.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?

Nu ştiu ce să răspund, mi-au plăcut foarte multe cărţi cum s-au sfârşit. Fiecare final care mi-a plăcut în mod deosebit, mi-a plăcut în mod subiectiv. Fiecare poate că a aparţinut unei vârste, unei stări anume pe care o aveam la acel moment dat sau unei influenţe.

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Cea mai influentă carte cred că este Biblia. Eu nu am citit nicio carte despre care pot spune că m-a influenţat. Încă nu am citit „Aşa grăit-a Zarathustra” – Nietzsche sau „Manifestul Partidului Comunist” – Marx şi Engels.

14. Care scriitor te-a influenţat cel mai mult?

Nu pot spune că m-a influenţat vreun scriitor.

15. Cât de repede citeşti o carte?

Depinde de gradul de dificultate al textului. Kant nu citeşti cu aceeaşi viteză ca Sandra Brown.

16. Poate literatura să schimbe lumea?

Depinde ce fel de literatură. Între rândurile anumitor cărţi există demoni care aşteaptă o minte slabă pe care să o influenţeze şi astfel să iasă în lume.