mi se spunea…Alias

Sper să nu ieşim prea călcaţi în picioare din situaţia generală în care ne aflăm. Putem lua ca bun exemplu dansul din imagine, care îmbină lupta pentru putere cu graţia specifică dansatorilor şi pasiunea cu ore întregi de muncă. Iar dacă nu ne iese, măcar să avem grijă să nu ne călcăm partenerul pe pantofi. Este foarte posibil să aibă nevoie de ei şi pentru următorul dans.

Criza e mai uşoară în doi, aşa că trebuie să fim cu ochii pe oportunităţi, sau pe partener…

Oare de ce niciun producător de lapte nu foloseşte ambalaje la jumătate de litru? Eu chiar am o mare problemă: risipesc atât lapte, cât şi bani. Şi nu cred că sunt singura. Şi de multe ori mai bine mă lipsesc de cumpărarea acestui produs, tocmai din motivele mai sus menţionate.

De obicei, am nevoie doar de jumătate de litru, indiferent că fac clătite sau mănânc cereale cu lapte.

Prefer să dau un pic mai mult pe jumătate din cantitate şi să o folosesc. M-am săturat să hrănesc canalizarea Bucureştiului!

Dragi producători de lapte, vă rog pe această cale să luaţi în considerare cererea mea şi să vă aliniaţi politicile de marketing şi de vânzări în acest sens, chiar dacă vă cresc un picuţ costurile. Eu una cred că v-ar şi creşte vânzările. Şi când vă veţi îmbogăţi, sper să vă aduceţi aminte că eu v-am dat ideea! Vă mulţumesc.

Era o vreme când se muncea în echipă. Bulevardul 1 Mai (actual Ion Mihalache), într-o zi ploioasă de prin 199… şi un pic. Muncitorii întindeau un cablu.

În zilele noastre, de un cablu mult mai subţire, sunt mult mai mulţi agăţaţi, iar cei care încă mai muncesc sunt tot mai puţini. Se numeşte tot supravieţuire. Sau oportunism?

Aş vrea să trăiesc în România în care oamenii vorbesc corect limba ţării şi nu o schingiuiesc cu fiecare sunet articulat. Nu mai suport mediile aşa – zis intelectuale de împăraţi chiori printre cohorte de orbi. Cuvintele putrezesc pe scurtul drum dintre creier şi gură. Şi ies ologite, în explicaţii incoerente şi incomprehensibile.

Am ajuns să am îndoieli în privinţa corectitudinii cuvintelor pe care le folosesc în limbajul comun, întrucât aproape cu fiecare frază pe care o aud, limba română moare câte puţin. Am ajuns să mă uit în dicţionar zilnic pentru a verifica cele mai banale vorbe şi pentru a mă asigura că stăpânesc forma lor corectă.

M-am săturat să aud în jur cuvinte torturate şi cuvinte în romgleză. Din păcate cei care vorbesc această nouă limbă nu stăpânesc nici româna şi nici engleza şi fac adaptări grosolane, numai şi între ei înţelese. Şi prost înţelese.

Nu găsesc scuză nici unui lucrător comercial, nici unui preşedinte de bancă şi cu atât mai mult unui specialist în comunicare sau unui jurnalist.

Nu arunc cu piatra în nimeni şi nu cer mai mult decât consultarea fără ruşine a dicţionarului explicativ. Întotdeauna are de câştigat afişarea unei nesiguranţe inteligente în defavoarea unei siguranţe imbecile.

Poate că va urma…

Imagine: Vincent van Gogh – A pair of shoes (1886)

Nimic nu părea să curme liniştea ce domnea în vecinătatea Unirii într-o după-amiază de primăvară târzie… Bucureştiul era ars de un soare necruţător. Suveranul privea afabil peste mulţime. Îngăduitor şi mândru străbătea ţinutul şi împărţea zâmbete supuşilor săi.

Cam aşa ar putea începe scenariul unei parodii despre urbea străbătută de bătrâna Dâmboviţă. Ei bine nu, nu este nicio poveste, declanşarea aparatului de fotografiat a surprins cum nu se putea mai bine paradoxurile unui  oraş fără personalitate în care fiecare încearcă în felul lui să rupă o bucăţică din sine şi s-o lase ofrandă pe altarul kitschului.

Şi aveam un fotoliu. Şi eram tras de un cal putere. Mulţimea aclama în delir… Eu, Supremul…