„Da, ştiu. Nu am uitat nimic. Am înţeles perfect de unde mă întorc. Unde am fost. Ce putea urma. Ce am trăit de la şase mii cinci sute de metri până la o mie două sute de metri de cer. Cer vertical, abrupt şi greu. Cer răsturnat. Mă veţi certa, poate chiar bate. Veţi pune mii de întrebări, voit inteligente, cel mai des superioare, mai mereu cu aerul distant al celui căruia nu i se poate întâmpla nimic. Din exterior, neimplicaţi, cu gândul răscumpărător ca v-a ferit Dumnezeu de asta. De ce am avut eu parte. Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors” – Rădăcini de zbor. Dumitru Berbunschi 2006.
La cererea lui Foozie am scris primul meu articol despre aviaţie şi tot el mi-a explicat ce înseamnă un Immelmann. Cu el am stat ore întregi la marginea pistei, pe înserat, la Kogălniceanu, pe timpul RoIAS 2006. Eu fumam, el vorbea despre cărţi, avioane şi Doru Davidovici. Apoi îi povesteam eu. El nu fuma. Nu mai fuma. Se lăsase. Era bolnav.
După ce am plecat de la aviaţie, îl mai sunam când şi când. Şi-mi spunea: „ Ardeleancoooo, ai sunat să vezi dacă mai trăiesc?”. Urma pufnetul meu şi „Foozie, lasă prostiile!” Le-a lăsat. Definitiv.
L-am cunoscut pe Foozie în vara lui 2005. Am venit cam în aceeaşi perioadă la Statul Major al Forţelor Aeriene, eu abia desluşind tainele zburătorilor, el cu peste 1000 de ore petrecute la manşă. Acum, peste aproape patru ani, vestea morţii lui m-a zguduit, oprindu-mi rasuflarea. Foozie a plecat mult prea devreme către cerul pe care l-a sfidat de sute de ori din carlinga MiG-ului. Am rămas pentru o vreme goală de sentimente şi de gânduri, cu ochii pierduţi în orizont, încercând să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată. Nu avea nici măcar 50 de ani.
Doru Davidovici i-a fost prieten şi mentor. Au împărţit tainele zborului şi plăcerea de a scrie deopotrivă, iar după despărţirea din 1989, când Doru a plecat către ale sale lumi galactice, Foozie i-a trimis an de an, în fiecare aprilie un gând de pe pământ. La 20 de ani depărtare şi-au strâns mâna şi-şi deapănă amintiri. Din cerul lor.
Pentru mine astăzi Foozie mai are doar un cer deasupra ca să îl învelească. Cerul pe care l-a iubit atât de mult, alintându-l cu slove meşteşugite şi mult dor. Pace ţie pilotule! Şi adio…
Sursa foto: www.roaf.ro RoIAS 2006
Dumitru Berbunschi, comandor (r).
Pilot militar clasa I pe avioane supersonice de vânătoare
1962-2009
Cărţi : Semne de cer senin (2001) şi Rădăcini de zbor (2006)
Tags: aviaţie, Cer Senin, Doru davidovici, Dumitru Berbunschi, Foozie, MiG 21
February 15th, 2009 at 5:48 pm
Foozie a uitat sa uite cerul din care s-a intors de atatea ori victorios … Foozie a uitat sa uite zborul trecator spre norii ispititori … Foozie a uitat sa uite sa se intoarca pe pamantul care ii ramanea mereu sub picioare …
((
ceea ce insa nu a uitat a fost sa aiba curajul de a urca glorios definitiv acolo … acolo unde ingerii il asteapta sa le fie mentor si lor … sa-i invete si pe ei sa zboare cu adevarat!
…. si mai departe … e rolul lui sa scrie
March 2nd, 2009 at 1:03 pm
mda, a fost un om tare de treabă, un bun pilot şi un talentat scriitor.
March 2nd, 2009 at 12:39 pm
nu am avut placerea si onoarea sa il cunosc, insa cuvintele lui despre zbor, viata lui intre aripi m’au impresionat si mi’au dat o imagine a pasiunii perfecte, a dedicarii fara retineri. daca pentru mine, o simpla cititoare, vestea a fost cumplita si debusolanta, nu pot nici sa imi imaginez proportiile disperarii celor care l’au cunoscut si cu atat mai putin durerea familiei. poate acolo unde zboara acum ar trebui sa stie ca a atins mai multe vieti decat credea.