mi se spunea…Alias

Ploua uşor, într-o dimineaţă de iunie. Şoseaua era distrusă, făcându-mă să mă gândesc la greutăţile întâmpinate de Făt-Frumos în căutarea Cosânzenei. Nimic nu l-a oprit pe el şi nimic nu m-a putut opri nici pe mine. Pădurea se revărsa peste paşii mei, verde şi umedă cântându-mi cu mii de păsări.

Ploua mărunt, într-o dimineaţă de iunie. Munţii se zvârleau dintre nori şi toată împrejurarea se oprise parcă minunându-se de prea multă splendoare. Plaiul Foii se iţea în depărtare, undeva, doar în gândul meu, căci mai aveam de mers o vreme până să ajung.

Ploua liniştit într-o dimineaţă de iunie. Venind din marele oraş, cu zgomotul încă zbucuimându-mi tâmplele, mi-am putut bucura ochii cu păşunile întinse peste pământ reavăn, păşuni păscute de cai cu mânjii lor, sau de câte un măgăruş uimit de prezenţa mea. Singurul lucru la nelalocul lui, eram eu, cu hainele mele sport peste care aruncasem o geacă impermeabilă. Veneam însă din marele oraş civilizat.

Ploua peste mine într-o dimineaţă de iunie. Mă gândeam prin comparaţie de câtă fericire poţi avea parte într-un colţ de natură şi cât de repede uităm lucrurile simple…

Ploua uşor, într-o dimineaţă de iunie…la Plaiul Foii.

Ceea ce prin ochii mei lua proporţiile unei linişti trecătoare, aproape mie doar în câte o dimineaţă pierdută prin vârtejul lucrurilor cotidiene de orăşeancă, nu mai părea atât de simplu şi poate, primitiv dacă aş fi locuit acolo.

Viaţa la munte nu este uşoară, animalele au nevoie de multă îngrijire, iernile sunt lungi şi reci şi câteodată apele vin din munţi puhoaie. Atunci, tristeţile sunt mari, iar oamenii plâng. Şi o iau de la capăt încă o dată.

munţi…nori…ploaie…

măgari şi măgăruşi păscând nederanjaţi, liniştiţi…

un ponei blond şi curios

cabana Plaiul Foii, superbă, lângă munte

simplul sublim

în drum spre inima muntelui

în linişte…un drum, brazi…

pentru cine pofteşte frăguţe

inconştiente de frumuseţea din jur, oiţe…

Mi-aduc aminte că, liceană fiind, mă uitam pe o revistă care promova turismul în ţara cavalerilor maltezi şi mă gândeam la imposibilitatea de a ajunge vreodată acolo.

În vara lui 2006, într-o dimineaţă ne-am suit în avionul care mă ducea către visul meu de a vedea Fereastra Albastră. Nu-mi venea să cred.

Malta, un arhipelag rătăcit în mijlocul Mediteranei. Malta este cea mai mare insula din cele şase. Este pretenţios spus că patru dintre ele sunt insule. Sunt nişte pietricele, fiecare dintre ele gârbovită în spatele unei legende. Malta, unde se afla şi capitala, este cam cât Bucureştiul de mare, cu doar patru sute de mii de locuitori. Urmează Gozo, insula cu un singur semafor, 30 de mii de locuitori, locul în care nimeni nu încuie uşile la care, ba mai mult, uită cheile în broască. Gozo este locul unde Ulise a fost ţinut captiv timp de şapte ani de către Calypso. Urmează Comino pe care locuiesc 3 bărbaţi, crescători de porci într-o fermă. Ultimele trei sunt nelocuite, Filfla, fostă bază militară şi insula migratoare (se deplasează cu 2 centimetri pe an), Cominotto, despre care nu ştiu nimic şi St. Paul, insula pe care au debarcat Sfântul Pavel şi Sfântul Luca. Ultimul, apostolul pictor, a pictat la vremea lui, se zice, pentru maltezi o icoană cu Sfânta Maria şi pruncul ei – „Black Madona”, inspirată de chipul localnicilor.

Este uimitor cum trăiesc aceşti oameni. Locuiesc pe un bolovan lipsit de ape curgătoare, cu foarte puţină vegetaţie. În afară de câţiva leandri şi palmieri care cresc ajutaţi de oameni sau de ploi, doar cactuşi mai poţi vedea. Care au fructe.

În Malta am mâncat singura dată o smochină direct din copac. Aceasta se întâmpla în vecinătatea templelor megalitice Hagar Qim construite în 4000 î.C. Toate clădirile din această ţară sunt construite din însăşi inima insulei, din globicerină, o piatră calcaroasă. Au 64 de cariere. Toate clădirile sunt nevopsite, bej, culoare naturală. Toate, mai puţin de una, clădirea Hilton, în centrul oraşului St. Julien, clădire neiubită de maltezi, tocmai pentru că iese din tipare.

La Valletta, patrimoniu UNESCO, este plină de istorie, totul învârtindu-se în jurul legendelor legate de cavaleri. În Mdina, vechea capitală a Maltei, atunci când intri, simţi că totul încremeneşte. Se intră pe Poarta Tăcerii într-un oraş pietonal, cu străzi extrem de înguste, unde se spune că încă locuiesc urmaşii cavalerilor după care a fost numită insula.

Maltezii sunt foarte credincioşi. Au 365 de biserici, o catedrală şi o co-catedrală. Când se sărbătoreşte hramul uneia dintre ele, clădirea este gătită cu panglici, steaguri, statui în mărime naturală şi mii de flori, iar seara se dă petrecere cu artificii, „La Festa”. Co-catedrala Sf. Ioan ascunde picturile de valoare inestimabilă ale lui Caravaggio.

Marele Port poate fi admirat de pe înălţimile Grădinilor Barracca, singurul loc de pe insulă unde poţi întâlni porumbei. Spun singurul loc, pentru că acolo este o fântână cu apă dulce, construită pentru a da frumuseţe acestor grădini.

În rest, Fereastra Albastră este minunată, iar în peşterile din jurul insulei poţi face scufundări printre peşti, corali şi anemone. În satele pescăreşti poţi găsi sute de bărcuţe cu ochiul lui Osiris, „luzzu” – care să te apere de rele.

Locuitorii sunt veseli şi vorbăreţi. Ciripesc o engleză şuierată şi o malteză din care nu înţelegi nimic. În urma dominaţiei engleze de 200 de ani, au rămas cu şofatul pe stânga şi cu engleza ca limbă oficială. Însă ei, sub numeroase dominaţii de-a lungul istoriei, au luat mult şi de la arabi, malteza fiind o limbă bazata 80% pe arabă. Iar locuitorii aduc un pic a mauri.

Mâncarea este groaznică. Nu ca ar avea probleme, dar maltezii nu ştiu să gătească. Singura mâncare bună a fost cea de la Pizza Hut, în piaţa din Buggiba.

Malta e o ţară idilică, în care îţi poţi face luna de miere sau în care să fugi de nebunia lumii. E o ţară mică, suficientă pentru doi îndrăgostiţi. Peisajele de pe stânci te fac să îţi ţii răsuflarea.

În drumul către casă, după o săptămână minunată, nu-mi puteam lua gândul de la Fereastra Albastră şi de la frumoasele legende care te duc în spate, mult, în timp…

Fereastra albastră

Templul Hagar Quim

Una dintre locaţiile unde s-au filmat scenele filmului Monte Cristo, Chateau d’If (varianta cu James Caviezel)

La Valletta – Fântâna celor trei giganţi, locul unde aveau capăt toate liniile de autobuze

Laguna Albastră

Marsaxlokk, sat pescăresc. Bărcuţe tradiţionale.

Detaliu, podea din Palatul Marilor Maeştri, La Valletta.

Vedere spre Marele Port, La Valletta.

La Valletta.

Popeye Village, locaţie unde s-a filmat Popeye Marinarul în 1980. Decorurile s-au păstrat.

Vedere din Grădinile Barrakka. La Valletta.

Biserica Ta Pinu, Gozo.

Intrarea în Mdina, vechea capitală a Maltei.

Cuba. O ţară ruptă de lume, aruncată în Caraibe. Gândurile legate de Cuba sunt invariabil cele despre Che Guevara, tutun şi rom, maşini americane vechi din anii ’50. Aşa şi este. Însă totul acolo miroase a vară. Vegetaţia este bogată, palmieri de toate soiurile, cocotieri, leandrii imeşi, hibiscus. Toate cresc în voie, mângâiate de soare.

Oamenii sunt săraci. Foarte săraci. Salariul lunar al unui cubanez este de 300 de pesos, monedă locală, ceea ce înseamnă vreo 10 euro. Evident, nici ei nu se rup cu munca, vorba aceea „eu mă prefac că te plătesc iar tu te prefaci că munceşti”. În fiecare bucăţică de Havana Vieja eşti acostat de mici întreprinzători care au ei să-ţi vândă havane la un preţ foarte bun. Mai găsesc şi muşterii. Însă noi, români autentici, care am trecut prin ce trăiesc ei de vreo 50 de ani, nu ne-am lăsat. Mai ales că vizitasem celebra fabrică de havane Partagas unde ni s-a explicat cum e cu astfel de ţigări. Tufa de tutun are 4 feluri de frunze, în funcţie de locul de pe tulpină: pentru tărie, pentru aromă, pentru ardere şi pentru învelirea tuturor într-un mod estetic. Micii bişniţari din stradă amestecă tutunul cu frunze de banană, care am înţeles că dau nişte efecte secundare la stomac. Şi cum nu am dorit să ne petrecem jumătate din vacanţă în camera unde până şi regele merge singur, am ales să fumăm ţigări mai scumpe dar de calitate.

Tot despre oameni aş mai putea vorbi de liniştea pe care o au. Acolo ei nu sunt grăbiţi, de parcă toată lumea s-a oprit în loc, timpul ocoleşte insula, iar luna urmează soarelui doar pentru a le da lor odihnă. Nu sunt supărăcioşi sau ranchiunoşi. Cred că se descurcă. Nu pare să îi deranjeze că în mijlocul străzii trebuie să oprească Chevroletul lor vechi şi tunat ca să mai toarne în rezervor un lichid dubios de culoare maronie pe post de carburant. Nu le este peste mână ca în faţa Capitoliului din centru să arunce un lighean cu lături. Ei sunt liniştiţi şi se uită cu îngăduinţă la turiştii veniţi de peste mări şi ţări să-i vadă. Ei pozează. Unii o fac cu profesionalism, sunt îmbrăcaţi în stil colonial şi contra unui pesos convertibil (CUC) bagă o ţigară imensă de foi în gură şi apar cu turistul în poză.

Despre Havana poţi afla totul într-o zi. Nu este un loc încărcat de cultură în care să merite să vezi muzee de artă. Însă are un farmec irepetabil prin însuşi oraşul în sine. Este declarat monument UNESCO şi este de înţeles de ce. Cladirile coloniale şi centrul sunt conservate, poate şi din lipsa banilor, poate şi pentru valoarea lor istorică. Eu una nu am reuşit să aflu. Centrul capitalei este o încrengătură de străduţe care se întâlnesc în căteva pieţişoare, Plaza de Armas, Plaza de la catedral, Plaza Vieja. Peste tot sunt artişti locali care lucrează bijuterii din coral negru sau pictează naiv înţelesul lor despre lume. Havana înseamnă şi plimbări pe Malecon, un bulevard lung de vreo 7 kilometri pe malul oceanului. Seara sute de îndrăgostiţi îşi petrec iubirile pe Malecon. Peste tot auzi acorduri de samba, rumba sau cha cha. Uneori chiar îi poţi vedea dansând.

Impresionant este şi show-ul Tropicana, cabaretul local în aer liber, care are tradiţie încă din 1939. Câteva sute de dansatoare şi dansatori bucură spectatorii timp de aproape 2 ore. Biletul este destul de scump, însă merită fiecare bănuţ.

Într-o zi, aiurea, am urmat viaţa lui Ernest Hemingway prin Cuba. Am vazut camera unde şi-a petrecut 7 ani scriind, petrecând, iubind, în Hotelul Ambos Mundos, apoi am mers la Bodeguita del Medio şi la Floridita, doua baruri pline de farmec. Hamingway avea o vorbă: „Îmi beau Mojito la Bodeguita şi Daiquiri la Floridita”. În Cojimar, un sat pescăresc, a cumpărat în 1939 Finca Vijia, unde şi-a petrecut ultimii 22 de ani din viaţă.

Cuba pentru mine este locul în care am înotat cu delfini. Clar, faptul că am înotat sună pretenţios. De fapt eu am stat în ocean şi ei au venit în cadru organizat la noi. I-am mângâiat, i-am pupat. Sunt blânzi, dresaţi şi ştiu să ceară recompense. Adică vin, pupă clientul şi apoi înoată unde este dresorul şi chiţăie să primească peşte de mâncare. Adevărul este că sunt tare drăgălaşi. Şi cauciucaţi la atingere. Am fost asiguraţi că în Cuba nu există rechini, în acea parte de Atlantic. Sincer…mă îndoiesc şi cred că ne-au spus-o aşa, în scop turistic.

Plajele din Cuba sunt fantastice. Când mergi spre mare, treci de copaci şi tufe felurite, ca într-o pădure, apoi printre ierburi şi plante agăţătoare începe să apară nisip ca imediat să ieşi pe întindere de nisip fin şi alb care te duce spre o apă turcoaz. Oceanul Atlantic.

Catedrala Havanei, unul dintre cele mai frumoase aşezăminte religioase din America Latină.

Maşină oprită în mijlocul străzii pentru alimentare. În spate clădirea Capitoliului, Havana.

Dansatoare la Tropicana, Havana Nights

Cubanez dansând pe străzile Havanei.

Renumita imagine a lui Ernesto Che Guevara pe Ministerul Internelor, Havana.

Delfin, undeva prin Atlantic.

Plajă Cayo Blanco, insula aparţinând Cubei, în apropiere de Varadero.

Plajă Varadero, unde timpul se opreşte de mii de ori.