Turişti serioşi şi puşi pe treabă, am luat relaţiile necesare din gară şi am plecat spre primul nostru obiectiv, Madurodam.

Acesta este un parc tematic care găzduieşte un oraş în miniatură în care s-au adunat clădiri din toate oraşele Olandei. Totul este construit la scară de 1:25.

Nouă ne-a luat jumătate de zi ca să-l bântuim pe tot. M-au distrat foarte mult pescăruşii care se aşezau pe câte un vaporaş, mai să-l scufunde.

Pentru a lua banii vizitatorilor, anumite machete făceau diverse animaţii dacă băgai, într-un dispozitiv special, monede de 20 de cenţi. Eu m-am ales cu un Mars mic de la fabrica de ciocolată.

Este uimitor câtă răbdare poate avea cineva să lucreze cu nişte lucruri atât de mici. În plus, vegetaţia este naturală, aşa cum se vede şi în fotografii.

Nu am scăpat, evident, ocazia să probăm saboţii expuşi pe acolo.

După Madurodam am fost la Sea Life unde am văzut tot felul de vietăţi marine. Partea drăguţă a fost că am trecut printr-un tub transparent, de unde am putut admira broaşte ţestoase imense şi alte animăluţe şi peştişori pe care nu i-aş putea denumi întrucât nu cunosc acele specii.

Am profitat de faptul că Sea Life se află pe malul mării şi de ziua superbă pe care am prins-o şi am băut o cafea la una dintre terasele de pe faleză. Bine, unii mai mult s-au pozat decât au băut cafea…

Pescăruşii care mi-au fost atât de dragi la Madurodam au reuşit să mă scoată din minţi înainte de plecare. În afară de faptul că erau extrem de obraznici, la modul că furau din mâinile neatenţilor mâncare, erau şi gureşi. Iar unul dintre ei m-a luat pe post de toaletă, reuşind să îmi păteze tricoul… noroc că am avut unul de schimb la mine. Altfel, jar mânca! Între noi fie vorba, cred că erau în stare să mănânce orice la cât de uriaşi erau…

Înainte de întoarcerea în Amsterdam, am zis că nu trebuie să părăsim Haga fără a vedea şi Palatul de Justiţie. Pe care l-am văzut, după ce am umblat de bezmetici vreo jumătate de oră în jurul gării. Nu pot spune că am fost impresionaţi. Oricum, noi suntem obişnuiţi cu clădirile mari şi fără personalitate.

Una peste alta, mi-a plăcut şi Haga, este un oraş foarte liniştit şi curat. Cred că oamenii de acolo la ora 18.00 intră în casă şi tot oraşul adoarme.

Later Edit: Pentru că am avut parte de reclamaţii şi de ameninţări că mă voi trezi cu accesul limitat pe www.allias.ro, mă văd obligată să specific ca Alex a mai slăbit de la momentul imortalizării momentelor din Haga până astăzi.

Amsterdam. Oraşul în care arta se împleteşte cu mirosul de marijuana, iar credinţa cu plăcerile senzuale. Mergând pe străduţele înguste ale oraşului, pe o parte având câte un canal, pe cealaltă case care nu depăşesc trei niveluri, oraşul te frapează cu sentimentul de intimitate pe care ţi-l oferă. Auzisem că Amsterdamul are spaţii mici, limitate, însă nu îmi închipuiam totala lor lipsă şi abilitatea cu care oamenii şi-au construit clădirile. Numeroasele canale i-au obligat să restrângă la minimum spaţiile de locuit. Acolo totul este mic, sau puţin. Mă distrau jardinierele din faţa caselor pline cu flori. Aceasta este soluţia pentru faptul că nu au deloc grădini. Doar parcuri, care sunt foarte mari şi frumoase.

Ceea ce iarăşi mi-a plăcut foarte mult este faptul că locuiesc pe vase, pe canale. Vasele sunt bine ancorate, nu se mişcă, au numere poştale şi multe dintre ele au la prora mici terase, cu două sau trei scaune, o măsuţă şi nelipsitele ghivece cu flori. Toate casele sunt lipite unele de altele, se despart doar dacă urmează o intersecţie, un canal sau o străduţă.

Noi am locuit într-un cartier foarte liniştit, într-un apartament aflat la o mansardă. Într-una dintre seri am stat la o bere cu proprietarii apartamentului care ne-au povestit despre viaţa la Amsterdam şi ne-au dat răspunsul la multe întrebări. Eram foarte uimiţi de traficul rutier aproape inexistent. În afara mijloacelor de transport în comun, vedeai la orice oră doar câteva maşini şi în rest mii de biciclişti. Guvernul olandez descurajează traficul auto prin taxe de parcare foarte mari (6 euro ora de parcare). Dacă cineva doreşte parcare de reşedinţă trebuie să aştepte între 5 şi 7 ani pentru a primi un loc de parcare şi de asemenea taxa pentru parcare este destul de piperată. Este recomandat ca la Amsterdam să mergi cu trenul sau cu avionul. Altfel, maşina trebuie parcata în afara oraşului, se plăteşte parcarea pe zi de staţionare şi proprietarul primeşte bilet de transport gratuit sau bicicletă. Din câte am înţeles, oraşul aflându-se pe un sol mlăştinos, este impusă o greutate totală a cărei limită care trebuie respectată. Întregul oraş stă pe piloni care îl susţin.

Amsterdamul are o bogăţie culturală care se poate admira în muzeele de artă şi nu numai. Mie mi-au plăcut cel mai mult Hermitage-ul şi Muzeul Van Gogh. De asemenea nu trebuie ratate Muzeul de Istorie, Rijksmuseum (Muzeul Statului, din care momentan se poate vedea doar o mică parte, muzeul aflându-se în renovare până în 2012), casa Rembrandt sau Nemo Science & Technology Center.

Nu am ratat nici Madame Tussaud, unde ne-am fotografiat (evident) cu diverse personalităţi în viaţă sau decedate. Nu lipseau Lady Di sau Michael Jackson.

Am vizitat liniştitul Begijnhof, locul unde trăiesc femei necăsătorite sau văduve. Acolo, la numărul 34 se află cea mai veche căsuţă din Amsterdam, clădită integral din lemn. După incendiile devastatoare din secolul al XV-lea, s-au dat legi care interziceau construirea caselor din lemn. Eu, care sunt vestită prin faptul că dacă văd o uşă închisă trebuie să o deschid, am intrat (din greşeală) în zona destinată doar riveranilor, iar după mine toată gaşca. Însă doamnele care locuiesc acolo nu au fost deranjate întrucât nu ne-a alergat nimeni cu polonicul. Tot acolo se află şi un locaş de cult (Englese Kerk – Biserica Englezească) datând de la 1400, care din nefericire în acea dimineaţă era închis.

Amsterdamul poate fi bătut la picior, este imposibil să te rătăceşti. Au foarte multe piaţete în care poţi mânca sau poţi sta la o cafea să priveşti oamenii, păsările, casele. Printre cele mai cunoscute ar fi Rembrand Square, Spui Square sau Dam Square. Dam este socotit centrul oraşului şi datează din secolul al XII-lea. Aici se află şi Palatul Regal.

Am mai intrat în doua biserici, Oude Kerk şi Nieuwe Kerk. Sunt biserici mari, dar foarte simple, fără icoane. În Biserica Nouă (Nieuwe Kerk) am avut un moment de răgaz în care ne-am bucurat de un mic concert de orgă.

Este uimitoare toleranţa oraşului, Cartierul Felinarelor Roşii (Red Light District) înconjoară Oude Kerk (Biserica Veche) iar domnişoarele din vitrine muncesc întreaga zi. Nu trebuie să menţionez că în această zonă forfota este foarte mare, iar lucrătoarele stabilimentelor respective nu par deranjate că lumea vine acolo ca la circ. Dacă la început priveam mai cu ruşine sau cu coada ochilor în vitrine, cu timpul ne-am obişnuit şi ne holbam fără jenă la dudui. Am fost surprinsă într-o seară când, plimbându-ne prin zonă în căutarea Muzeului Erotic, un transexual îmi trimitea bezele de după geam.

La tot pasul se află sex shop-uri. Orice idee îţi vine, este imposibil să nu găseşti acolo. Aşa că, pentru cei cu imaginaţie, aceste magazine reprezintă Paradisul. Sunt deschise non stop, nu trebuie aşteptată seara pentru a putea fi vizitate.

Un alt atu al Amsterdamului este faptul că Olanda este unul dintre cele mai mari centre de prelucrare şi vânzare a diamantelor din întreaga lume. Am aflat foarte multe lucruri interesante despre această piatră atât de râvnită de femei şi am admirat colecţiile actuale de bijuterii la Coster. Este inutil să vă spun câtă pază era în jur. Oricum, acest tur nu trebuie ratat, măcar pentru faptul că dacă vreodată doriţi să cumpăraţi diamante, să ştiţi de unde.

Plimbarea pe canale este obligatorie, este uimitoare îndemânarea căpitanilor de a struni vasele de croazieră pe unele canale foarte înguste. Oricum, această plimbare poate oferi o altă perspectivă asupra oraşului.

Pentru un moment de filosofare asupra existenţei, nu trebuie ocolite coffee shop-urile, care se află peste tot în oraş. În ele vezi oameni de toate soiurile turişti sau localnici, tineri sau vârstnici. Toţi sunt calmi şi-şi fumează în linişte joint-ul.

Flower Market, aşa cum o descrie şi numele, este plină de flori, seminţe şi tot ce-ţi trece prin cap că ar fi de folos în grădină. Bulbi de lalele de toate culorile, cactuşi sau plante carnivore te înconjoară din toate părţile.

Aici am descoperit şi un magazin plin cu sortimente de brânză tradiţională. Am gustat tot felul de specialităţi şi evident am cumpărat pentru acasă. Trebuie să vă spun că este delicioasă, nu am găsit ceva care să nu îmi placă.

Ca şi în alte capitale europene civilizate, transportul în comun este extraordinar, strict şi din plin: tramvaie, autobuze, metrou şi vaporaşe. Au inclusiv autobuze de noapte pentru petrecăreţi.

Cum sunt o mare fricoasă, a trebuit să fac o cură de întărire, aşa că am mers la Amsterdam Dungeon, care ne-a oferit o ora de sperieturi împletite cu o părticică din istoria neagră olandeză.

Am încercat în câteva rânduri să vă introduc în atmosfera unui oraş extrem de tolerant şi libertin, nefiind deloc deranjant totuşi, din aceste puncte de vedere. Aceasta este doar o primă parte, urmând să revin pentru a dezvolta fiecare etapă care mie mi-a stârnit interesul sau curiozitatea: diamantele, drogurile legale, prostituatele, arta sau bicicliştii. O zi ne-am petrecut-o la Haga, dar acesta va fi subiectul altui post.

Amsterdam este oraşul în care eu m-aş întoarce oricând cu mare drag, l-am pus în topul favoritelor mele, alături de Praga sau Havana.

- Va urma -

Aprilie 2005. Visul de a ajunge la Atena într-o mini-vacanţă se apropia de realitatea îmediată. Îmi ridic paşaportul luni (fără dificultăţi) de la secţia paşapoarte din Iorga.

Joi la 2 dimineaţa plec spre Russe, la ora 17 eram la Atena. A durat o ora jumătate să-mi găsesc hotelul (ce-i drept undeva în centru). Vineri mă trezesc, pe la 11. Nimic deosebit până acum.

La 12 eram deja în zona pietonală a Atenei, unde numai cevaşilea bani să ai şi lumea shopping-ului e a ta. Ca un cetăţean corect ce mă aflam în ţări străine, paşaportul era (împreună cu vreo 100 de euro) în portofelul proaspăt cumpărat cu o seară înainte. Norocul meu a fost că în ultima clipă, înaite de a pleca de la hotel, mi-am lăsat buletinul şi permisul de conducere în bagaj.

Înainte să plec din România, m-am uitat pe yahoo weather ca să fiu informată ce fel de haine îmi iau. Ăia ziceau că vor fi 10 grade, frig cât cuprinde, iar în consecinţă nu mi-am luat decât un maieu şi în rest pulovere pe gât. Evident că la Atena erau 26 de grade. Nu era problemă, motiv justificat de cumpărat haine…

Mă plimb eu liniştită prin magazine când, mă duc la casă să plătesc cele două tricouri, ruxacelul meu, care avea un fermoar imposibil pentru mine de deschis fără chin, era deschis şi portofelul lipsă. Calmă, mă duc la gardianul de la uşă… Ăla cred ca nici greceşte nu ştia, d-apăi engleză. Vorbesc cu şefa de magazin, aia altă căzută din lună. Mă enervez.

Dacă aş fi avut eu idee ce mă aşteaptă de acum înainte… tăticu, treceam graniţa Greciei fraudulos. Mă duc la hotel.

Sun la Ambasada României la Atena (noroc că eram în Atena). Mi se spune că ei inchid la 4, că e vineri şi că să mă duc luni. Îi comunic că luni nu pot, pentru că luni sunt în România, sau cel puţin aşa sper. Bine, vine răspunsul, ajungeţi până la ora 16 şi ne găsiţi, a… Şi veniţi cu buletinul (norocul meu că îl aveam cu mine, cu toate că în principiu acesta se lăsa în România la acea vreme, fiind nefolositor în afara spaţiului ţării). Dar să veniţi cu adresă de la Poliţie, îmi spune duduia. OK, zic eu plină de speranţă (Atena are o populaţie de vreo 6 milioane de locuitori, vă daţi seama şi cât de mare şi aglomerată este, iar eu trebuia să fac toate acrobaţiile astea într-o oră). Caut poliţia. Evident că nu o găsesc. La un anumit moment dat, zăresc o agentă de poliţie care dirija circulaţia într-o mare intersecţie. Găsesc un limbaj comun cu ea care a inclus datul din mâini cu vioiciune. Înţeleg de la ea că secţia de poliţie este a doua la stânga şi a treia la dreapta. Erau ascunşi bine.

Intru în stabiliment. Cum la parter nu era nimeni o iau pe scări spre etaj, unde se auzeau voci. Pe scările reci din piatră, mă întâlnesc cu unul încătuşat şi încadrat de doi poliţişti. Mă uit pe tavan până trece grupul de mine. Intru într-un birou. Acolo doi băieţi fumau degajaţi. Cu picioarele pe birou. Foarte calmi, după ce le expun datele petrecerii furtului, îmi cer seria de paşaport. Evident că nu o aveam, că nu m-am gândit să merg cu xeroxuri după mine, doar nu mi se putea mie întampla una ca asta. Cei doi mă trimit la plimbare. Le cer voie să dau un telefon. Local. Sun iar la Ambasadă. E ok, veniţi fără adresă. URA!!! Dar să faceţi poze tip paşaport. Două. Ia-o fata mea pe străzi şi cauta foto la minut. Găsesc : 4 poze – 9 euro. Asta e, daca nu eşti atentă cu actele, dă banii aiurea. Fac poze. Iau un taxi.

Ambasada României este la mama naibii, de nici taximetristul nu auzise de strada aia, că de, doar nu era Ambasada Americii, care tronează în marele centru atenian.

Într-un final, cu harta în braţe (3 euro), ghidând şoferul, ajungem. 10 euro, plus 2 şpagă, că na, mă respectam. Încep să mă enervez. Intru în ambasada (mă enervez şi mai tare când aflu că funcţionarii români, locuiesc acolo. Atunci eu de ce trebuia să ajung până în ora 16?, dacă eram jefuită la 2 dimineaţa şi cu amnezie ???, whatever…. Îmi deplâng ei situaţia, mă ceartă că de ce nu am fost atentă, îmi spun că sunt foarte multe cazuri, etc. Îmi fac o foaie A4 prin care se dovedea ca doamna din poză şi care însoţeşte acest titlu de călatorie sunt eu şi că pot trece graniţa cu el. 55 de euro mi se comunică si mi se taie scurt chitanţă. Să îmi vină rău. Zic : bine bine, ăia m-au jefuit şi mă mai jefuiţi şi dumneavoastră?

Asta e procedura şi îmi închide gura. Ii dau banii, plângându-mi în suflet, gândindu-mă câte maieuţuri îmi luam eu de la Zara din banii ăştia. Dau să plec. Ea la mine: domnişoară, ne trebuie copie după titlul de călatorie. Ok, i-l dau.

Când să facă o copie, se taie curentul, JUR!!! Uite-mă ce stau fix o oră jumătate (timp în care ne serveşte cu o coca-cola pe mine şi pe amicul cu care venisem) până îşi dau seama că au o sursă de electricitate de urgenţă!!!! Să mor nu alta. Îmi face copie. Plecăm. Mă simt eu bine zilele următoare cât am mai stat la Atena, genul studinte şi apare mişeleşte ziua plecării.

Ajung la graniţa cu Bulgaria. Acolo, probleme. Poliţistul de frontieră grec (foarte draguţ de altfel) îmi cere adresa de la poliţie. Stai şi explică. AAA, zice, 1200 de euro amenda. CEEE? Domnule dragă, dacă stau tura dumneavoastră şi tura de noapte şi cerşesc aici în vamă, tot nu strâng banii ăştia, aţi înnebunit? Ok zice el rânjind, atunci până în aprilie 2006 dacă mai treceţi graniţa Greciei trebuie să plătiţi 1200 de euro; dacă timp de un an nu intraţi în Grecia, amenda se prescrie. Aha, sunteţi mână în mînă cu poliţia şi cu pungaşii, ce credeţi că vă îmbogăţiţi de pe urma unor fraieri ca mine ? La vară mă duc în Spania, numai aşa de-a naibii!

Trecem. Ajungem la bulgari. Ăla când mă vede fără paşaport, îşi pune mâinile în cap. Aoleu, unde pasaport? Eu: nema paşaport că m -au tâlhărit grecii. Dar de ce amenda asa mare (se uită suspect la mine)? Că n-am adresă de la poliţie. Vai domnisoara (revenise la sentimente mai bune) spuneţi asa (parcă îi părea rau de mine). Mă lasă să trec. Ajungem la graniţa cu patria mumă. Când mă vede aia de la poliţia de frontieră bulgară cu hârtia în mână, o apucă toţi dracii. Unde e pasaport. Eu: n-am. Repetă povestea. Într-un final se convinge că sunt fată cinstita şi o victimă reală şi mă lasă să trec spre vama română.

Ajung la Giurgiu. Halt. Unde e paşaportul. După ce stau o ora în vamă, apare unul cu actele mele (mă verificase şi el între timp) şi mă întreabă ce-i cu amenda aia aşa mare. Începe el să mă căineze, să-i înjure pe greci şi îmi zice: domnişoara, îmi pare rău, trebuie să vă amendez şi eu pentru că nu aveţi adresă de la poliţie care să justifice furtul actului de călătorie valabil în străinătate. Mi s-a facut rău. Ăluia nu prea îi venea să îmi spună cât e amenda. Într-un final, îmi zice: patru sute… de mii. Ufff, am scăpat zic eu. Plătesc amenda, mai aveam 500 de mii la mine toţi banii, îmi taie chitanţă, mă lasă să plec, fericită că am terminat.

Aşa credeam eu. Luni mă duc la paşapoarte să-mi fac altul. Acolo, mai plătesc o amendă (cică taxa consulară) vreo două sute şi ceva de mii. Dau declaraţie. Fac apoi cerere să aflu seria de paşaport (viciu de procedură, trebuia ca Ambasada Greciei să afle lucrul ăsta prin telefon, nu să mă consilieze greşit, pentu că din cauza lor am luat atâtea amenzi). Îmi spune că aflu seria în 5 zile lucrătoare, aşa e procedura, nu pe loc.

Mă întorc peste 5 zile. Cu cererea şi cu seria aflată mă duc la Monitorul Oficial. Plătesc şi acolo ca să dau anunţ. Luni apare MO. Cu MO mă duc înapoi la paşapoarte unde mă interoghează unul, că daca am vândut paşaportul, că dacă l-am înstrăinat şi alte aberaţii în acelaşi context. Într-un final mă enervez şi-i zic: dom’le crezi că la cum sunt legile la noi şi urmând să trec prin supliciul ăsta eram nebună să-mi vând paşaportul??? MI L-AU FURAT şi gata!!!! Mă lasă. Îmi face poză şi mi-o arată. Nu a comentat că eram ciufulită, cu părul în ochi şi cu un umăr dezgolit. Într-o săptămână veniţi să-l ridicaţi. Plec.

Peste trei săptămâni plec pentru week-end la Sofia. Voi lua noul paşaport, îl voi face sul, mi-l voi băga în dos, iar dacă la graniţă doresc să-l vadă, o să-i pun să vină cu raze X, pentru că eu de acolo nu-l mai scot până mă întorc în ţară şi-l ascund într-un sertar.

De la această serie de evenimente totalmente neplăcute, de câte ori plec din ţară, îmi fac numeroase copii după paşaport şi le bag prin toate buzunarele. Preventiv.

Prin Pasul Rucăr-Bran

Cum Crăciunul se face în familie şi părinţii mei erau la Rucăr, am luat-o pe mama lui Alex şi am întins-o la Moeciu de Jos. În cele 5 zile cât am stat acolo, ne-am tot plimbat prin pasul Rucăr – Bran. Am ajuns şi în Braşov, era evident că nu puteam să ratăm un prânz la Roata Norocului şi prăjiturile de la cofetăria La Vatra Ardealului. Cofetăria era închisă, bine măcar că am mâncat papanaşi la Roata Norocului. La Rucăr, Rodica (maică-mea) ne-a tratat cu răcitură şi sarmale. Şi cu Panetone.

Prea multe n-am de povestit pentru că aventurile s-au ţinut departe de noi. Însă peisajele de iarnă sunt absolut minunate. Enjoy!

Cheile Grădiştei, din susul pârtiei

La Braşov, eu şi Alex

La Braşov, în Piaţa Sfatului, eu şi Alex

La Braşov

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran, spre apus, eu şi Alex

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Rucăr, perspectivă peste Dâmboviţa (care nu se vede)

George, la Rucăr

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

În general urc pe munte până unde mă duce maşina. Week end-ul trecut am fost la Braşov la apartamentul de vacanţă al prietenei Ana. Cu gânduri mari, am plecat înflăcăraţi de promisiunea unui traseu montan uşurel, chiar dacă toate prognozele vesteau ploaie.

Confundata fiind cu o capră neagră, am fost luată pe sus spre traseul „Şapte scări”. M-am documentat, Alex a făcut poză la tabla cu traseul şi marcaje, Ana a luat indicaţii despre traseu prin telefon, iar eu am notat în mobil, conştiincioasă telefonul Salvamontului Braşov, în caz de urs, noapte sau Doamne fereşte!

Bun…am pornit, trei înalţi ca brazii. Evident că am avut planuri, să luăm apă, batoane de ciocolată, deh, poate ne apuca slăbiciunea pe munte…Am uitat toţi trei. Nu a fost nicio panică. Foame nu ne era, cât despre apă, am zis noi că vom da de vreun izvor neviciat de diverse resturi lăsate de turişti sau alte chestii lăsate de animale în urma tranzitului alimentelor prin tubul digestiv.

Oricum, ne-am plimbat dus-întors vreo 3 ore, am ajuns înapoi la maşină exact înainte de înserare. Traseul îl recomand oricui, este uşor (din moment ce am reuşit eu să-l fac). Plouase peste zi, iar pământul era umed, pe alocuri îmbibat de apă, peste tot erau râuleţe şi cascade. Superbe cascade, mici, insinuându-se printre stânci…Verdele era curat şi mirosea a verde, departe de Bucureştiul acesta plin de praf…Ce e frumos la cheile Şapte scări, este că sunt nişte cheiţe. Locul prin care urci este strâmt, apa curge aproape pe tine. E linişte. După ce am urcat, am ajuns într-o poieniţă, total pustie. Ne-am făcut poze singuri, punând aparatul foto pe o piatră. Aşa, mai cu frică şi cu urechile ciulite ca să auzim dacă vine ursul. Am băut apică de la izvor, doar eu şi Ana, Alex a avut grijă să ne explice cum este cu infestarea cu viermişori din apa din natură pe unde umblă animale…

Am coborât pe altă parte decât am suit, iar seara se lăsa mişeleşte peste pădure. Şi peste noi. Am tot urmărit marcajele pe copaci, la un anumit moment dat ne gândeam că dacă ne prinde noaptea în pădure, sunăm la salvamont. Alex se uita urât la mine pentru că uitasem la birou încărcătorul de GPS, device pe care ar fi vrut să îl ia cu noi în eventualitatea rătăcirii celor trei montaniarzi. Bun. I-am liniştit că nu e panică, dacă rămânem prin pădure şi salvamontul nu vine după noi, am un telefon plin cu membri ai presei centrale şi dacă dau două telefoane, o rezolvăm. Până vine presa să ne salveze, eu pot scrie comunicatul de presă la lumina lanternei: „Trei turişti au fost surprinşi de lăsarea întunericului în Masivului Piatra Mare. Cei trei erau total nepregătiţi şi neinstruiţi în depăşirea capcanelor ce le poate întinde muntele. Au apelat de pe telefoanele mobile numărul de urgenţă 112 şi au aşteptat venirea salvamontiştilor din Braşov. Cei trei au fost recuperaţi şi acum se află în afara oricărui pericol, nu au necesitat ajutor medical de specialitate. S-au ales doar cu o sperietura zdravănă…”

Lăsând gluma, a fost minunat. Drept urmare, Ana ne-a promis că până data viitoare se mai interesează ea de nişte trasee şi coclauri pe unde ne poate plimba. Aneto, abia aşteptăm!

Vigilenţi, am luat coordonatele.

Brăduţi drăguţi pe drum. Urşii…p-acolo…

Pârâiaş nevinovat, din care am vrut să beau. Dar am zis să mai urcăm puţin.

Melc la nani printre ierburi.

O primă cascadă pe drum spre canion.

Atenţie la scară! Micuţul Alex.

Contre jour…

Noi trei şi piatra, în poieniţă.

Verde, mult verde şi apă.

Balerinele, Alex şi Ana. 

Ploua mărunt, într-o dimineaţă de iunie. Munţii se zvârleau dintre nori şi toată împrejurarea se oprise parcă minunându-se de prea multă splendoare. Plaiul Foii se iţea în depărtare, undeva, doar în gândul meu, căci mai aveam de mers o vreme până să ajung.

Ploua liniştit într-o dimineaţă de iunie. Venind din marele oraş, cu zgomotul încă zbucuimându-mi tâmplele, mi-am putut bucura ochii cu păşunile întinse peste pământ reavăn, păşuni păscute de cai cu mânjii lor, sau de câte un măgăruş uimit de prezenţa mea. Singurul lucru la nelalocul lui, eram eu, cu hainele mele sport peste care aruncasem o geacă impermeabilă. Veneam însă din marele oraş civilizat.

Ploua peste mine într-o dimineaţă de iunie. Mă gândeam prin comparaţie de câtă fericire poţi avea parte într-un colţ de natură şi cât de repede uităm lucrurile simple…

Ploua uşor, într-o dimineaţă de iunie…la Plaiul Foii.

Ceea ce prin ochii mei lua proporţiile unei linişti trecătoare, aproape mie doar în câte o dimineaţă pierdută prin vârtejul lucrurilor cotidiene de orăşeancă, nu mai părea atât de simplu şi poate, primitiv dacă aş fi locuit acolo.

Viaţa la munte nu este uşoară, animalele au nevoie de multă îngrijire, iernile sunt lungi şi reci şi câteodată apele vin din munţi puhoaie. Atunci, tristeţile sunt mari, iar oamenii plâng. Şi o iau de la capăt încă o dată.

munţi…nori…ploaie…

măgari şi măgăruşi păscând nederanjaţi, liniştiţi…

un ponei blond şi curios

cabana Plaiul Foii, superbă, lângă munte

simplul sublim

în drum spre inima muntelui

în linişte…un drum, brazi…

pentru cine pofteşte frăguţe

inconştiente de frumuseţea din jur, oiţe…

]]> http://www.allias.ro/plaiul-foii/feed 1 http://www.allias.ro/din-malta-cu-dragoste http://www.allias.ro/din-malta-cu-dragoste#comments Tue, 13 May 2008 20:23:08 +0000 allias http://allias.wordpress.com/?p=42 Mi-aduc aminte că, liceană fiind, mă uitam pe o revistă care promova turismul în ţara cavalerilor maltezi şi mă gândeam la imposibilitatea de a ajunge vreodată acolo.

În vara lui 2006, într-o dimineaţă ne-am suit în avionul care mă ducea către visul meu de a vedea Fereastra Albastră. Nu-mi venea să cred.

Malta, un arhipelag rătăcit în mijlocul Mediteranei. Malta este cea mai mare insula din cele şase. Este pretenţios spus că patru dintre ele sunt insule. Sunt nişte pietricele, fiecare dintre ele gârbovită în spatele unei legende. Malta, unde se afla şi capitala, este cam cât Bucureştiul de mare, cu doar patru sute de mii de locuitori. Urmează Gozo, insula cu un singur semafor, 30 de mii de locuitori, locul în care nimeni nu încuie uşile la care, ba mai mult, uită cheile în broască. Gozo este locul unde Ulise a fost ţinut captiv timp de şapte ani de către Calypso. Urmează Comino pe care locuiesc 3 bărbaţi, crescători de porci într-o fermă. Ultimele trei sunt nelocuite, Filfla, fostă bază militară şi insula migratoare (se deplasează cu 2 centimetri pe an), Cominotto, despre care nu ştiu nimic şi St. Paul, insula pe care au debarcat Sfântul Pavel şi Sfântul Luca. Ultimul, apostolul pictor, a pictat la vremea lui, se zice, pentru maltezi o icoană cu Sfânta Maria şi pruncul ei – „Black Madona”, inspirată de chipul localnicilor.

Este uimitor cum trăiesc aceşti oameni. Locuiesc pe un bolovan lipsit de ape curgătoare, cu foarte puţină vegetaţie. În afară de câţiva leandri şi palmieri care cresc ajutaţi de oameni sau de ploi, doar cactuşi mai poţi vedea. Care au fructe.

În Malta am mâncat singura dată o smochină direct din copac. Aceasta se întâmpla în vecinătatea templelor megalitice Hagar Qim construite în 4000 î.C. Toate clădirile din această ţară sunt construite din însăşi inima insulei, din globicerină, o piatră calcaroasă. Au 64 de cariere. Toate clădirile sunt nevopsite, bej, culoare naturală. Toate, mai puţin de una, clădirea Hilton, în centrul oraşului St. Julien, clădire neiubită de maltezi, tocmai pentru că iese din tipare.

La Valletta, patrimoniu UNESCO, este plină de istorie, totul învârtindu-se în jurul legendelor legate de cavaleri. În Mdina, vechea capitală a Maltei, atunci când intri, simţi că totul încremeneşte. Se intră pe Poarta Tăcerii într-un oraş pietonal, cu străzi extrem de înguste, unde se spune că încă locuiesc urmaşii cavalerilor după care a fost numită insula.

Maltezii sunt foarte credincioşi. Au 365 de biserici, o catedrală şi o co-catedrală. Când se sărbătoreşte hramul uneia dintre ele, clădirea este gătită cu panglici, steaguri, statui în mărime naturală şi mii de flori, iar seara se dă petrecere cu artificii, „La Festa”. Co-catedrala Sf. Ioan ascunde picturile de valoare inestimabilă ale lui Caravaggio.

Marele Port poate fi admirat de pe înălţimile Grădinilor Barracca, singurul loc de pe insulă unde poţi întâlni porumbei. Spun singurul loc, pentru că acolo este o fântână cu apă dulce, construită pentru a da frumuseţe acestor grădini.

În rest, Fereastra Albastră este minunată, iar în peşterile din jurul insulei poţi face scufundări printre peşti, corali şi anemone. În satele pescăreşti poţi găsi sute de bărcuţe cu ochiul lui Osiris, „luzzu” – care să te apere de rele.

Locuitorii sunt veseli şi vorbăreţi. Ciripesc o engleză şuierată şi o malteză din care nu înţelegi nimic. În urma dominaţiei engleze de 200 de ani, au rămas cu şofatul pe stânga şi cu engleza ca limbă oficială. Însă ei, sub numeroase dominaţii de-a lungul istoriei, au luat mult şi de la arabi, malteza fiind o limbă bazata 80% pe arabă. Iar locuitorii aduc un pic a mauri.

Mâncarea este groaznică. Nu ca ar avea probleme, dar maltezii nu ştiu să gătească. Singura mâncare bună a fost cea de la Pizza Hut, în piaţa din Buggiba.

Malta e o ţară idilică, în care îţi poţi face luna de miere sau în care să fugi de nebunia lumii. E o ţară mică, suficientă pentru doi îndrăgostiţi. Peisajele de pe stânci te fac să îţi ţii răsuflarea.

În drumul către casă, după o săptămână minunată, nu-mi puteam lua gândul de la Fereastra Albastră şi de la frumoasele legende care te duc în spate, mult, în timp…

Fereastra albastră

Templul Hagar Quim

Una dintre locaţiile unde s-au filmat scenele filmului Monte Cristo, Chateau d’If (varianta cu James Caviezel)

La Valletta – Fântâna celor trei giganţi, locul unde aveau capăt toate liniile de autobuze

Laguna Albastră

Marsaxlokk, sat pescăresc. Bărcuţe tradiţionale.

Detaliu, podea din Palatul Marilor Maeştri, La Valletta.

Vedere spre Marele Port, La Valletta.

La Valletta.

Popeye Village, locaţie unde s-a filmat Popeye Marinarul în 1980. Decorurile s-au păstrat.

Vedere din Grădinile Barrakka. La Valletta.

Biserica Ta Pinu, Gozo.

Intrarea în Mdina, vechea capitală a Maltei.

Cuba. O ţară ruptă de lume, aruncată în Caraibe. Gândurile legate de Cuba sunt invariabil cele despre Che Guevara, tutun şi rom, maşini americane vechi din anii ’50. Aşa şi este. Însă totul acolo miroase a vară. Vegetaţia este bogată, palmieri de toate soiurile, cocotieri, leandrii imeşi, hibiscus. Toate cresc în voie, mângâiate de soare.

Oamenii sunt săraci. Foarte săraci. Salariul lunar al unui cubanez este de 300 de pesos, monedă locală, ceea ce înseamnă vreo 10 euro. Evident, nici ei nu se rup cu munca, vorba aceea „eu mă prefac că te plătesc iar tu te prefaci că munceşti”. În fiecare bucăţică de Havana Vieja eşti acostat de mici întreprinzători care au ei să-ţi vândă havane la un preţ foarte bun. Mai găsesc şi muşterii. Însă noi, români autentici, care am trecut prin ce trăiesc ei de vreo 50 de ani, nu ne-am lăsat. Mai ales că vizitasem celebra fabrică de havane Partagas unde ni s-a explicat cum e cu astfel de ţigări. Tufa de tutun are 4 feluri de frunze, în funcţie de locul de pe tulpină: pentru tărie, pentru aromă, pentru ardere şi pentru învelirea tuturor într-un mod estetic. Micii bişniţari din stradă amestecă tutunul cu frunze de banană, care am înţeles că dau nişte efecte secundare la stomac. Şi cum nu am dorit să ne petrecem jumătate din vacanţă în camera unde până şi regele merge singur, am ales să fumăm ţigări mai scumpe dar de calitate.

Tot despre oameni aş mai putea vorbi de liniştea pe care o au. Acolo ei nu sunt grăbiţi, de parcă toată lumea s-a oprit în loc, timpul ocoleşte insula, iar luna urmează soarelui doar pentru a le da lor odihnă. Nu sunt supărăcioşi sau ranchiunoşi. Cred că se descurcă. Nu pare să îi deranjeze că în mijlocul străzii trebuie să oprească Chevroletul lor vechi şi tunat ca să mai toarne în rezervor un lichid dubios de culoare maronie pe post de carburant. Nu le este peste mână ca în faţa Capitoliului din centru să arunce un lighean cu lături. Ei sunt liniştiţi şi se uită cu îngăduinţă la turiştii veniţi de peste mări şi ţări să-i vadă. Ei pozează. Unii o fac cu profesionalism, sunt îmbrăcaţi în stil colonial şi contra unui pesos convertibil (CUC) bagă o ţigară imensă de foi în gură şi apar cu turistul în poză.

Despre Havana poţi afla totul într-o zi. Nu este un loc încărcat de cultură în care să merite să vezi muzee de artă. Însă are un farmec irepetabil prin însuşi oraşul în sine. Este declarat monument UNESCO şi este de înţeles de ce. Cladirile coloniale şi centrul sunt conservate, poate şi din lipsa banilor, poate şi pentru valoarea lor istorică. Eu una nu am reuşit să aflu. Centrul capitalei este o încrengătură de străduţe care se întâlnesc în căteva pieţişoare, Plaza de Armas, Plaza de la catedral, Plaza Vieja. Peste tot sunt artişti locali care lucrează bijuterii din coral negru sau pictează naiv înţelesul lor despre lume. Havana înseamnă şi plimbări pe Malecon, un bulevard lung de vreo 7 kilometri pe malul oceanului. Seara sute de îndrăgostiţi îşi petrec iubirile pe Malecon. Peste tot auzi acorduri de samba, rumba sau cha cha. Uneori chiar îi poţi vedea dansând.

Impresionant este şi show-ul Tropicana, cabaretul local în aer liber, care are tradiţie încă din 1939. Câteva sute de dansatoare şi dansatori bucură spectatorii timp de aproape 2 ore. Biletul este destul de scump, însă merită fiecare bănuţ.

Într-o zi, aiurea, am urmat viaţa lui Ernest Hemingway prin Cuba. Am vazut camera unde şi-a petrecut 7 ani scriind, petrecând, iubind, în Hotelul Ambos Mundos, apoi am mers la Bodeguita del Medio şi la Floridita, doua baruri pline de farmec. Hamingway avea o vorbă: „Îmi beau Mojito la Bodeguita şi Daiquiri la Floridita”. În Cojimar, un sat pescăresc, a cumpărat în 1939 Finca Vijia, unde şi-a petrecut ultimii 22 de ani din viaţă.

Cuba pentru mine este locul în care am înotat cu delfini. Clar, faptul că am înotat sună pretenţios. De fapt eu am stat în ocean şi ei au venit în cadru organizat la noi. I-am mângâiat, i-am pupat. Sunt blânzi, dresaţi şi ştiu să ceară recompense. Adică vin, pupă clientul şi apoi înoată unde este dresorul şi chiţăie să primească peşte de mâncare. Adevărul este că sunt tare drăgălaşi. Şi cauciucaţi la atingere. Am fost asiguraţi că în Cuba nu există rechini, în acea parte de Atlantic. Sincer…mă îndoiesc şi cred că ne-au spus-o aşa, în scop turistic.

Plajele din Cuba sunt fantastice. Când mergi spre mare, treci de copaci şi tufe felurite, ca într-o pădure, apoi printre ierburi şi plante agăţătoare începe să apară nisip ca imediat să ieşi pe întindere de nisip fin şi alb care te duce spre o apă turcoaz. Oceanul Atlantic.

Catedrala Havanei, unul dintre cele mai frumoase aşezăminte religioase din America Latină.

Maşină oprită în mijlocul străzii pentru alimentare. În spate clădirea Capitoliului, Havana.

Dansatoare la Tropicana, Havana Nights

Cubanez dansând pe străzile Havanei.

Renumita imagine a lui Ernesto Che Guevara pe Ministerul Internelor, Havana.

Delfin, undeva prin Atlantic.

Plajă Cayo Blanco, insula aparţinând Cubei, în apropiere de Varadero.

Plajă Varadero, unde timpul se opreşte de mii de ori.