mi se spunea…Alias

Nu. N-am dispărut.

Doar că am umblat până n-am mai putut.  Seara când ajungem acasă, cădem laţi. La propriu. La 9 pm suntem pat. Şi dimineaţa o luăm de la capăt. Alex la poligon, eu prin oraş.

Băi, la ăştia e iarnă. Jur. Azi au fost 12 grade. M-am îmbrăcat cu două tricouri cu mânecă lungă, peste care am pus două hanorace. Am uitat să vă spun că de două zile plouă. Dar nu e nicio problemă, e atât de curat, încât atunci când se usucă pantalonii, nu e un fir de praf pe ei. Evident că nu îmi luasem nicio umbrelă cu mine. Aşa că am cumpărat una ieri de la Grădina Zoologică. Acolo cea mai ieftină era 6,5 euro, la supermatket 2,5 euro.

Mâine cică se face frumos. Ar trebui, pentru că vreau să merg la Stadionul Olimpic şi să urc în turn. Cică atunci când e senin se văd Alpii.

Vă las. Mă apuc de scris. Revin cu poveşti şi poze.

Episodul 1 – Plecarea

30 iulie. M-am trezit cu dimineaţa-n cap. Aveam şi motive. Bagajele nu erau făcute, mai aveam ceva drumuri de făcut, ferma mă aştepta să o culeg… Alex, organizat ca întotdeauna, şi-a permis să doarmă mai mult. Lucru pe care nu l-a putut realiza din motive lesne de înţeles. Nu l-am lăsat eu.

Trec peste detaliile organizatorice, ajung la momentul chemării taxiului. Plecăm cu arme şi bagaje şi la 200 de metri de bloc, Alex îşi dă seama că telefonul lui era acasă cuminţel, la încărcat. Uf, nu e panică, bine că ne-am dat seama colea, vorba ‘ceea, lângă casă.

La aeroport multă lume, eu aveam laptopul împreuna cu nişte romane într-o geantă care era în altă geantă în care mai aveam vreun milion de alte lucruri. Evident ăsta era bagajul meu de mână. Şi mai evident este că m-au pus să descarc în coşuleţe tot ce aveam în geantă. Totul a decurs normal, lumea calmă, n-a urlat nimeni la mine.

Facem check in şi când să urcăm în avion, o voce blongă anunţă: Zborul Tarom 311, cu destinaţia Munich va avea o întârziere de 40 de minute”. Deosebit. Întrebat despre problemă, un amabil lucrător gelat şi fercheş de la Tarom ne comunică:

-         Este foarte aglomerat aeroportul din Munchen.

-         Oook. Păi bine, dar nu există posibilitatea să se anuleze zborul, nu? Sau să se dea peste cap tot programul de zbor…

-         Aţi auzit vreodată de vreun zbor Tarom anulat?

Am ignorat impertinenţa, explicându-i că dacă voiam întârzieri luam Blue Air-ul… Whatever, în jumătate de oră ne-au îmbarcat în rata de aeroport în care cred că erau vreo 38 de grade şi apoi spre avion via pistă. Era un neamţ lângă mine şi mă uitam cum transpiraţia cucerea centimetru cu centimetru din cămaşa lui. Faţa i-a rămas impasibilă până la îmbarcare. Numai uitându-mă la el îmi venea şi mie să transpir…

Zborul a decurs fără emoţii majore:

-         Vă aduceţi aminte de bagajul meu de mână care cântărea vreo 8 kilograme? Ei bine, când să-l urc în compartimentul pentru bagaje, era să-l scap în capul unuia, care săracul, a fost în pragul unei iminente fracturi de bază de craniu şi a scăpat ca prin minune. Datorită prezenţei mele de spirit de a mă sprijini cu tot cu bagaj pe piciorul lui Alex.

-         Mâncare ne-au dat în avion, ciulama de pui cu piure. Şi spumă de… ceva neidentificat, roz şi dulce. O bucată de pui plină de ciulama din furculiţa lui Alex a ajuns pe adidaşii mei, normal că pe partea unde nu era piele, adică de limbă şi şireturi. De curăţat n-am prea avut cum, eu având spaţiu personal în ambele părţi de vreo 15 centimetri. Într-un final am reuşit să culeg toată ciulamaua de pe mine. Ulterior, caserola cu spuma mai sus amintită a căzut pe podea şi cred că a ajuns de-a rostogolul până în faţă la pilot. Nimeni n-a raportat incidentul, aşa că am mers pe burtă.

-         Pilotul ne-a dus ultra rapid, ajungând la Munchen dor cu 5 minute întârziere faţă de ora iniţială.

-         O cădere scurtă într-un nor negru. Moment în care era să leşin peste vecinul neamţ din stânga, care în timpul mesei scăpase ceva din gură pe celalălt adidas al meu.

După aterizare, am schimbat un tren, un metrou şi un autobuz până la hotel. Dacă eu nu uitam acasă bileţelul cu staţia la care trebuia să coborâm, am fi ajuns mai repede. Aşa, cu două bagaje imense şi cu geanta mea de mână (8 kilograme, remember?), am acoborât aiurea şi am aşteptat încă 20 de minute acelaşi autobuz. În ploaie. Alex era pregătit, avea fâş. Eu nu. Când am coborât din tren, un domn respectabil stătea în faţa uşii, drept care, fără intenţie, am scăpat bagajul, pe care abia-l putea ridica şi care avea cam jumătate din greutatea mea, pe piciorul lui. Mi-a zâmbit şi a urcat în tren.

În plus, al doilea lucru pe care l-am uitat acasă a fost bileţelul cu telefonul prietenei mele care locuieşte în Munchen şi de la care trebuia să luăm ceva. Reuşesc să dau de ea printr-o altă prietenă care era în România şi care vorbea cu ea pe mess. Între timp ce vorbeam în România, telefonul meu dădea semne de baterie descărcată. Am reuşit să-l ţin totuşi în viaţă  până la hotel. Alex mai avea un pic şi mă asasina. Dar am scăpat.

Ce mi-a plăcut, şoferul autobuzului în care ne-am urcat, vâzând că în staţie era o persoană în cărucior, a coborât maşina până la nivelul bordurii. Noi, românii, mai avem mult de învăţat să construim lucruri care să-i ajute pe alţii şi în plus să îi şi ajutăm atunci când este cazul.

La Munchen ploua. Ştiţi că la Bucureşti erau peste 30 de grade. Ei bine, la Munchen erau 17. Am crezut că mor. În rest oraşul frumos (ce-am putut vedea în fuga transportului în comun). La hotel totul în regulă, aşa cum ne povesteau în materialele de prezentare.

Aşa cum scriau pe site, au internet. Gratis. Sau mă rog, prins în preţul camerei. Bine că mi-am luat totuşi cablu de acasă, altfel îmi arestau nişte euro pe un cablu de împrumut. Am şi wireless, dar e mai bine să fii pregătit. Noroc că a pus Alex cablul lângă laptop. Altfel îl uitam şi pe ăla acasă.

Dau să intru pe Facebook. Panică! Pentru că eram în altă zonă decât cea obişnuită, m-au supus unui test. În timp ce trebuia să recunosc feţe, mă sună Dana. Cât am vorbit cu ea, îmi expiră timpul alocat livrării răspunsurilor. Mi se blochează contul. Am reuşit să-l deblochez dimineaţa următoare. Adică acum.

Am făcut o plimbare pe seară cu Dana aici şi cu soţul ei. Ne-au dus la un restaurant foarte mişto, unde am mâncat… cârnaţi cu varză. Ah, şi am băut (eu) o minunată bere neagră. La restaurant am ajuns pe jos, cam o staţie de metrou de casa Danei. Afară erau 14 grade. Aveam pe mine tricou cu mânecă scurtă, tricou cu mânecă lungă şi hanorac cu glugă. Dacă aveam o geacă cu mine, aş fi avut-o şi p-aia peste restul. Pe la 1 noaptea am reuşit să ajungem înapoi la hotel. Cu bine.

Poze n-am făcut. Mi-a fost prea frig. Aşa că mai aşteptaţi.

Acum mi-am aprins o ţigară. Sper să nu pornească sistemul anti incendiu. Cred că era cameră pentru fumători, am o scumieră în cameră. Gata, mă duc in centru. Poate-mi găsesc o geacă. La ăştia nu e vara… V-am pupat!

Va urma.

Într-una dintre zilele petrecute în Olanda, ne-am hotărât să vizităm Haga. Dis de dimineaţă, am luat trenul şi cât am căscat gura la peisaje, mori de vânt, câmpuri şi văcuţe, ne-am trezit că trebuie să coborâm.

Turişti serioşi şi puşi pe treabă, am luat relaţiile necesare din gară şi am plecat spre primul nostru obiectiv, Madurodam.

Acesta este un parc tematic care găzduieşte un oraş în miniatură în care s-au adunat clădiri din toate oraşele Olandei. Totul este construit la scară de 1:25.

Nouă ne-a luat jumătate de zi ca să-l bântuim pe tot. M-au distrat foarte mult pescăruşii care se aşezau pe câte un vaporaş, mai să-l scufunde.

Pentru a lua banii vizitatorilor, anumite machete făceau diverse animaţii dacă băgai, într-un dispozitiv special, monede de 20 de cenţi. Eu m-am ales cu un Mars mic de la fabrica de ciocolată.

Este uimitor câtă răbdare poate avea cineva să lucreze cu nişte lucruri atât de mici. În plus, vegetaţia este naturală, aşa cum se vede şi în fotografii.

Nu am scăpat, evident, ocazia să probăm saboţii expuşi pe acolo.

După Madurodam am fost la Sea Life unde am văzut tot felul de vietăţi marine. Partea drăguţă a fost că am trecut printr-un tub transparent, de unde am putut admira broaşte ţestoase imense şi alte animăluţe şi peştişori pe care nu i-aş putea denumi întrucât nu cunosc acele specii.

Am profitat de faptul că Sea Life se află pe malul mării şi de ziua superbă pe care am prins-o şi am băut o cafea la una dintre terasele de pe faleză. Bine, unii mai mult s-au pozat decât au băut cafea…

Pescăruşii care mi-au fost atât de dragi la Madurodam au reuşit să mă scoată din minţi înainte de plecare. În afară de faptul că erau extrem de obraznici, la modul că furau din mâinile neatenţilor mâncare, erau şi gureşi. Iar unul dintre ei m-a luat pe post de toaletă, reuşind să îmi păteze tricoul… noroc că am avut unul de schimb la mine. Altfel, jar mânca! Între noi fie vorba, cred că erau în stare să mănânce orice la cât de uriaşi erau…

Înainte de întoarcerea în Amsterdam, am zis că nu trebuie să părăsim Haga fără a vedea şi Palatul de Justiţie. Pe care l-am văzut, după ce am umblat de bezmetici vreo jumătate de oră în jurul gării. Nu pot spune că am fost impresionaţi. Oricum, noi suntem obişnuiţi cu clădirile mari şi fără personalitate.

Una peste alta, mi-a plăcut şi Haga, este un oraş foarte liniştit şi curat. Cred că oamenii de acolo la ora 18.00 intră în casă şi tot oraşul adoarme.

Later Edit: Pentru că am avut parte de reclamaţii şi de ameninţări că mă voi trezi cu accesul limitat pe www.allias.ro, mă văd obligată să specific ca Alex a mai slăbit de la momentul imortalizării momentelor din Haga până astăzi.

Amsterdam. Prima impresie.

Amsterdam. Oraşul în care arta se împleteşte cu mirosul de marijuana, iar credinţa cu plăcerile senzuale. Mergând pe străduţele înguste ale oraşului, pe o parte având câte un canal, pe cealaltă case care nu depăşesc trei niveluri, oraşul te frapează cu sentimentul de intimitate pe care ţi-l oferă. Auzisem că Amsterdamul are spaţii mici, limitate, însă nu îmi închipuiam totala lor lipsă şi abilitatea cu care oamenii şi-au construit clădirile. Numeroasele canale i-au obligat să restrângă la minimum spaţiile de locuit. Acolo totul este mic, sau puţin. Mă distrau jardinierele din faţa caselor pline cu flori. Aceasta este soluţia pentru faptul că nu au deloc grădini. Doar parcuri, care sunt foarte mari şi frumoase.

Ceea ce iarăşi mi-a plăcut foarte mult este faptul că locuiesc pe vase, pe canale. Vasele sunt bine ancorate, nu se mişcă, au numere poştale şi multe dintre ele au la prora mici terase, cu două sau trei scaune, o măsuţă şi nelipsitele ghivece cu flori. Toate casele sunt lipite unele de altele, se despart doar dacă urmează o intersecţie, un canal sau o străduţă.

Noi am locuit într-un cartier foarte liniştit, într-un apartament aflat la o mansardă. Într-una dintre seri am stat la o bere cu proprietarii apartamentului care ne-au povestit despre viaţa la Amsterdam şi ne-au dat răspunsul la multe întrebări. Eram foarte uimiţi de traficul rutier aproape inexistent. În afara mijloacelor de transport în comun, vedeai la orice oră doar câteva maşini şi în rest mii de biciclişti. Guvernul olandez descurajează traficul auto prin taxe de parcare foarte mari (6 euro ora de parcare). Dacă cineva doreşte parcare de reşedinţă trebuie să aştepte între 5 şi 7 ani pentru a primi un loc de parcare şi de asemenea taxa pentru parcare este destul de piperată. Este recomandat ca la Amsterdam să mergi cu trenul sau cu avionul. Altfel, maşina trebuie parcata în afara oraşului, se plăteşte parcarea pe zi de staţionare şi proprietarul primeşte bilet de transport gratuit sau bicicletă. Din câte am înţeles, oraşul aflându-se pe un sol mlăştinos, este impusă o greutate totală a cărei limită care trebuie respectată. Întregul oraş stă pe piloni care îl susţin.

Amsterdamul are o bogăţie culturală care se poate admira în muzeele de artă şi nu numai. Mie mi-au plăcut cel mai mult Hermitage-ul şi Muzeul Van Gogh. De asemenea nu trebuie ratate Muzeul de Istorie, Rijksmuseum (Muzeul Statului, din care momentan se poate vedea doar o mică parte, muzeul aflându-se în renovare până în 2012), casa Rembrandt sau Nemo Science & Technology Center.

Nu am ratat nici Madame Tussaud, unde ne-am fotografiat (evident) cu diverse personalităţi în viaţă sau decedate. Nu lipseau Lady Di sau Michael Jackson.

Am vizitat liniştitul Begijnhof, locul unde trăiesc femei necăsătorite sau văduve. Acolo, la numărul 34 se află cea mai veche căsuţă din Amsterdam, clădită integral din lemn. După incendiile devastatoare din secolul al XV-lea, s-au dat legi care interziceau construirea caselor din lemn. Eu, care sunt vestită prin faptul că dacă văd o uşă închisă trebuie să o deschid, am intrat (din greşeală) în zona destinată doar riveranilor, iar după mine toată gaşca. Însă doamnele care locuiesc acolo nu au fost deranjate întrucât nu ne-a alergat nimeni cu polonicul. Tot acolo se află şi un locaş de cult (Englese Kerk – Biserica Englezească) datând de la 1400, care din nefericire în acea dimineaţă era închis.

Amsterdamul poate fi bătut la picior, este imposibil să te rătăceşti. Au foarte multe piaţete în care poţi mânca sau poţi sta la o cafea să priveşti oamenii, păsările, casele. Printre cele mai cunoscute ar fi Rembrand Square, Spui Square sau Dam Square. Dam este socotit centrul oraşului şi datează din secolul al XII-lea. Aici se află şi Palatul Regal.

Am mai intrat în doua biserici, Oude Kerk şi Nieuwe Kerk. Sunt biserici mari, dar foarte simple, fără icoane. În Biserica Nouă (Nieuwe Kerk) am avut un moment de răgaz în care ne-am bucurat de un mic concert de orgă.

Este uimitoare toleranţa oraşului, Cartierul Felinarelor Roşii (Red Light District) înconjoară Oude Kerk (Biserica Veche) iar domnişoarele din vitrine muncesc întreaga zi. Nu trebuie să menţionez că în această zonă forfota este foarte mare, iar lucrătoarele stabilimentelor respective nu par deranjate că lumea vine acolo ca la circ. Dacă la început priveam mai cu ruşine sau cu coada ochilor în vitrine, cu timpul ne-am obişnuit şi ne holbam fără jenă la dudui. Am fost surprinsă într-o seară când, plimbându-ne prin zonă în căutarea Muzeului Erotic, un transexual îmi trimitea bezele de după geam.

La tot pasul se află sex shop-uri. Orice idee îţi vine, este imposibil să nu găseşti acolo. Aşa că, pentru cei cu imaginaţie, aceste magazine reprezintă Paradisul. Sunt deschise non stop, nu trebuie aşteptată seara pentru a putea fi vizitate.

Un alt atu al Amsterdamului este faptul că Olanda este unul dintre cele mai mari centre de prelucrare şi vânzare a diamantelor din întreaga lume. Am aflat foarte multe lucruri interesante despre această piatră atât de râvnită de femei şi am admirat colecţiile actuale de bijuterii la Coster. Este inutil să vă spun câtă pază era în jur. Oricum, acest tur nu trebuie ratat, măcar pentru faptul că dacă vreodată doriţi să cumpăraţi diamante, să ştiţi de unde.

Plimbarea pe canale este obligatorie, este uimitoare îndemânarea căpitanilor de a struni vasele de croazieră pe unele canale foarte înguste. Oricum, această plimbare poate oferi o altă perspectivă asupra oraşului.

Pentru un moment de filosofare asupra existenţei, nu trebuie ocolite coffee shop-urile, care se află peste tot în oraş. În ele vezi oameni de toate soiurile turişti sau localnici, tineri sau vârstnici. Toţi sunt calmi şi-şi fumează în linişte joint-ul.

Flower Market, aşa cum o descrie şi numele, este plină de flori, seminţe şi tot ce-ţi trece prin cap că ar fi de folos în grădină. Bulbi de lalele de toate culorile, cactuşi sau plante carnivore te înconjoară din toate părţile.

Aici am descoperit şi un magazin plin cu sortimente de brânză tradiţională. Am gustat tot felul de specialităţi şi evident am cumpărat pentru acasă. Trebuie să vă spun că este delicioasă, nu am găsit ceva care să nu îmi placă.

Ca şi în alte capitale europene civilizate, transportul în comun este extraordinar, strict şi din plin: tramvaie, autobuze, metrou şi vaporaşe. Au inclusiv autobuze de noapte pentru petrecăreţi.

Cum sunt o mare fricoasă, a trebuit să fac o cură de întărire, aşa că am mers la Amsterdam Dungeon, care ne-a oferit o ora de sperieturi împletite cu o părticică din istoria neagră olandeză.

Am încercat în câteva rânduri să vă introduc în atmosfera unui oraş extrem de tolerant şi libertin, nefiind deloc deranjant totuşi, din aceste puncte de vedere. Aceasta este doar o primă parte, urmând să revin pentru a dezvolta fiecare etapă care mie mi-a stârnit interesul sau curiozitatea: diamantele, drogurile legale, prostituatele, arta sau bicicliştii. O zi ne-am petrecut-o la Haga, dar acesta va fi subiectul altui post.

Amsterdam este oraşul în care eu m-aş întoarce oricând cu mare drag, l-am pus în topul favoritelor mele, alături de Praga sau Havana.

- Va urma -