mi se spunea…Alias

Vine o vreme, nechemată, când totul se schimbă. Doar tu eşti acelaşi. Însă nu îţi găseşti nici locul, nici utilitatea, nici vrerea. Chiar dacă faci aceleaşi lucruri şi întâlneşti aceiaşi oameni, nimic nu e la fel şi totul pare fără rost. Spectator în propria viaţă, eşti debusolat. Rămâi fără replică, ai vrea să spui, însă mintea rămâne goală, iar vorbele tac. Aplauzele nu mai vin…

Vine o vreme neaşteptată, când totul se schimbă. Rămâi siderat în faţa zilei care începe şi în aburii treziei, realitatea ţi se înfăţişează liniştită, firească şi parcă la fel. Are aceleaşi forme, aceiaşi parametri.Te îmbraci, mai fumezi o ţigară şi cu ochii goi încerci să te porţi natural. Carcasă fără conţinut într-o lume în care până mai ieri erai sigur.

Vine o vreme, nedorită, când totul se schimbă. Lucrurile rele se întâmplă odată toate, iar lucrurile bune vin în valuri. Morţii niciodată nu se întorc din drumul către groapă. “Dar eu sunt viu” o să-mi spui. Şi atunci, gândul, speranţa se îndreaptă către minuni, legende cu apă vie, poveşti de dragoste care durează veşnicii. Dar atunci de ce zâmbetul întârzie să apară?

Există un timp pentru fiece lucru. Şi când acel timp vine, lumea se concentrează într-un punct fix, de abandon total în trăirile care par să capete dimensiuni nenaturale, unice parcă şi fără de sfârşit.

Există un timp pentru dragoste. Indiferent că este pasională sau raţională, iubirea nu ocoleşte. Pentru că totul măsurăm în timp, la final contabilizăm, spunem că a durat un an, două luni sau un deceniu. Cred că dragostea ar trebui măsurată în săruturi, îmbrăţisări şi priviri pline de dor. Sau între două momente în care nu-l ai alături pe cel drag.

Există un timp pentru despărţire. Atunci când doi oameni pleacă pe drumuri diferite şi încep să mănânce la mese separate, să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate. Atunci viaţa se schimbă, totul devine mai simplu, gândeşti pentru unul, poate doar amintirile sau revederea unui obiect te fac să zâmbeşti, sau să te încrunţi la un anumit moment. Dar apoi trece. Timpul trece.

Există un timp pentru prieteni. Vine o vreme în care realizezi că ai prieteni, sau că nu ai, ceea ce e rău. Oamenii se ceartă, se împacă, beau împreună o cafea, fac planuri, petrec timp alături. Oamenii vin şi pleacă, însă prietenii rămân. Prietenii te sună şi te întreabă dacă eşti bine. Prietenii te ajută.

Există un timp pentru fericire. Momente pline de bucurie care îţi ridică moralul şi te fac să te simţi stăpân peste lume. Suntem atât de subiectivi în ceea ce priveşte această noţiune încât eu una mă mir de câtă bucurie pot naşte lucrurile mici, ce îmi ating împrejurarea.

Există un timp pentru tristeţe. Tristeţea ne face umani. Nici un alt sentiment nu este mai aproape de natura noastră, nu ne arată sensibilitatea şi vulnerabilitatea mai bine. Din tristeţe se nasc marile creaţii. Căci în astfel de momente creierul e mai productiv decât oricând, inima este disponibilă iar spiritul tânjeşte. Tristeţea e bună. te face să cugeţi. Iubirea te face neînfricat, gelozia nebun, mândria inconştient, mila caritabil. În tristeţe însă se nasc şi mor cuvintele, singurele care rămân. Cine nu a fost trist vreodată, nu a trăit. Şi nu mă refer la tristeţea din iubire, sau tristeţea de pierdere. Mă refer la cea fără motiv ştiut. Tristeţea ne face mai frumoşi.

Există un timp pentru singurătate. Singurătatea este o rupere de sine. Un refuz de a-ţi fi prieten, sau aproape, în momentul în care apare. Ea este asociată cu o frică instalată fără motiv aparent. Eu cred că este doar un refugiu în care ne ascundem când nu ştim cum să reacţionăm, când ne pierdem încrederea. Singurătatea este totuşi bună, dacă treci de această frică, singurătatea este lucrul care te face să îţi redevii prieten. Te face să te gândeşti la tine. Doar la tine, fără a fi egoist.

Există un timp pentru resemnare. Resemnarea este perioada de după revolta care nu s-a materializat în nimic. Când îţi dai seama că nu mai ai ce face, pici în acceptarea fără împotrivire a lucrurilor pentru care, cândva, te revoltai. După trăirile din perioada în care erai indignat şi ai fi putut, după credinţa ta, să schimbi universul, oamenii dragi, situaţiile, după tot acest freamăt, apare suportarea fără împotrivire a ceea ce ţi se întâmplă în realitatea în care te trezeşti dimineaţa. Resemnarea este foarte rea. Este refuzul de luptă, refuzul de a mai încerca. Şi atunci, pentru că “oricum nu poti face nimic”, dai din umeri, mai citeşti un ziar, te mai plângi oricărui om care pare dispus să te asculte.

Există un timp pentru timp. E momentul în care timpul ţi-e prieten, se dilată şi îţi permite să te priveşti în oglindă. Fără grabă. Să să te întrebi dacă tu treci prin timp sau el trece prin tine. Îmi place să cred că eu trec prin el, alegându-l, forţându-l, ţinându-l.

E adevărat. există un timp pentru toate. Numai că nu prea ne dăm seama când trece timpul acela. Şi mai trece o vreme, unii regretăm, unii zâmbim, iar alţii trecem mai departe.

Despre moarte nu am să vorbesc. Pentru că există şi un timp şi pentru moarte. Moartea este cea mai tristă trecere în afara timpului.

Vorbeam cu cineva despre zilele rele. Este adevărat, există astfel de zile. Dar atât de rele încât nimic nu se mişcă, toate merg aiurea. Şi ştii cum e, când nu e să-ţi meargă ceva, apăi nu merge frate…Eu am o zi rea. Şi o tot am de vreo două săptămâni. M-a tot pândit de ceva vreme, s-a iţit ticăloasă, şi nu mai vrea să plece de la mine. Astăzi, eu sper că s-a terminat. Mâine trebuie să fie bine. Căci am o zi şi mâine…

Bunăoară, laptopul meu de la muncă se încăpăţânează să îşi dezvolte o personalitate proprie. Eu i-am mirosit intenţiile şi scriu, scriu, scriu, salvez ca disperata pentru că mangafaua, moare când sunt în cele mai înalte procese de creaţie. Procese care vin greu, nu vă închipuiţi că îmi vin ideile geniale aşa, cu una, cu două. Sau mă lasă baltă în toiul naşterii unui raport lunar stufos pe care ma chinui cu greu să-l fac. Laptopul meu, când moare, îşi alege o culoare de ecran din spectrul curcubeului. Evident şi derivaţii. Astăzi a hotărât să mă lase baltă o dată pe roşu, o dată pe…bleu deschis.

L-am ameninţat, am făcut back up, am chemat specialistul, după ce l-am restart-at ca pe veioză. Cert este că tenologia nu mă iubeşte. E adevărat, laptopul meu m-a văzut de nenumărate ori că gândesc cu un creion în mână. Precis că e gelos. El nu ştie că mail-urile nu le pot trimite prin porumbelul călător ? Am nevoie de laptop. Şi am grijă de el. I-am instalat progrămele haioase, i-am pus poză de background frumoasă, îl iau în delegaţii la plimbare. Nu îl înţeleg. I-am oferit mai mult decât poate primi un laptop. I-am lipit inclusiv o gărgăriţă drgăgălaşă lângă ecran. El nu. Îmi arata ecran albastru, sau verde, chiar si mov atunci când se plictiseşte. Şi credeţi-mă, munca mea e oricum, mai puţin plictisitoare.

L-aş pedepsi dar nu ştiu cum. Revenind la zilele proaste, în care laptopul meu este doar ultimul lucru care se mai poate strica, sunt sigură ca fac parte intr-un ciclu. Pentru că o balanţă trebuie să fie în toate. Şi atunci, îi zâmbesc laptopului meu, îmi propun ca întoteauna „mâine” să îl duc la specialist (cred că placa video e de vină) şi să-l facă bine. Iar seara dau din umeri, pentru că ştiu că nu mă pot lipsi de el, pentru că şi mâine voi avea treabă, iar tot ce pot spera este să nu mă lase definitiv, cu ecran negru, până la mult aşteptatul meu concediu. Când sigur o să-l predau colegilor mei de la IT. Promit.

foto : www.fotoeseu.ro

Mi-ai  spus cândva că sunt frumoasă în lumina de lumânare. Că sunt cea mai fascinantă nălucă pe care ai văzut-o vreodată, cu părul lung de râu şi ochi de ceaţă. Ochi de vânt.

Zâmbesc acum, la amintirea vorbelor tale, atât de simple şi de dragi.

Mi-ai spus că-mi iubeşti simţirea, atunci când îmi citeşti din Minulescu „Celei care minte”. Şi-apoi, în umbrele luminii am tăcut gândindu-mă cât te iubesc!

Şi te-am iubit, atât de mult, încat după atât amar de ani, încă îti zâmbesc.

Amintire…atât de plină în pasiuni, atât de săracă în atingeri. Şi oceanele care ne despart. Rămâne totul o dulce nostalgie, prinsă în jurnalul timpului, dovadă că am fost şi noi doi acolo. Dar nu mai suntem. Păcat. Fiecare despărţire duce în sinea ei intensitatea unei mari tragedii. La noi ce-a fost? Nu ştiu. Ce mai avem? Doar amintirea, e adevărat.

Şi parcul ce mi-a rămas, cu verdele lui, când încercai să mă săruţi, iar eu întorceam sfioasă capul…Mi-a mai rămas marea, dragul meu, marea de unde m-ai sunat ca să ascult valul şi ţărmul şi apoi m-ai întrebat dacă vreau să te văd la o cafea…Cu marea ta cu tot. Aşa a început. Totul…Cu marea ta.

Chiar de sunt uşor incoerentă…Simt acum, amintindu-mi, fiecare secundă ce s-a scurs prin noi, cu nisip, dar niciodată lacrimi. N-am plans niciodată! Niciodată…

Aalbatros cu aripi înalte…Suflet apropiat de mine…Acum nu doresc nimic. Sunt fericită că te-am avut o parte din viaţă. Şi că te-am iubit. Te-am iubit…Fii fericit!

Lui M., scrisoare netrimisă niciodată.

din ciclul „altă viaţă”

bat clopotele iar. iar dangătul îmbie înserarea. zăpezile-au plecat demult, pierdute între două apusuri, între două furtuni, între două lumi…au mai rămas aici, pe-aproape, doar câteva brazde de regina-nopţii, trezite de plecarea soarelui. iar mirosul lor, dumnezeiesc, mă face să mă gândesc la lună. la liniştea întunericului ce mă mângâie cu mii de braţe.

bat clopotele iar. iar dangătul alungă păsările. ele nu mai cântă, îşi caută culcuşul. şi visează pierdute între două anotimpuri, între două zări, între două lumi… sălciile îşi lasă pletele lungi în apă, îngemănând cele două tărâmuri. adorm cu liniştea unei zile însorite. iar lacul le oglindeşte tăcut şi frumuseţea şi tristeţea deopotrivă. stelele îmi zâmbesc din cer cu mii de feţe.

bat clopotele iar. iar dangătul plânge a plecare. plecarea nu ştiu cui şi nu ştiu unde. ploaia îşi ţese dâre lungi prin praf şi coboară gonită parcă dintre două ceruri, dintre două fulgere, dintre două lumi…doar paşii mei se mai aud. cântec pentru toată răsuflarea din jurul meu, dintre flori, păsări, sălcii. iar picurii de ploaie îmi curg pe umeri cu mii de poveşti. nepovestite.

bat clopotele iar…

din altă viaţă…”Ceaţa”