În 17 iulie au plutit pe cer spre bucuria celor care îi priveau. Piloţi militari şi civili, paraşutişti, acrobaţi s-au adunat pentru un dans nebun în înălţimi. Şi au făcut un spectacol de excepţie. Aşa cum numai ei ştiu să facă.

Dacă în 2006 am sărbătorit 100 de ani de zbor românesc, numărând de la desprinderea lui Traian Vuia de pe sol încoace, 2010 este anul care marchează 100 de ani de la zborul lui Aurel Vlaicu, cu Vlaicu I. Tot acum 100 de ani, Henri Coandă a făcut cunoscut întregii lumi avionul cu reacţie. Aparatul s-a numit Coandă 1910. Au fost momentele de început ale cuceririi cerului. Şi acum, după un veac, acelaşi dor şi dragoste de zbor se citeşte în ochii fiecăruia care a gustat desprinderea de sol.

La tot mulţi ani şi cer senin să aveţi zburătorilor!

„Zborul, această rupere lentă de o stare veche de mii de ani şi învăţată de omenire în mai puţin de un secol, pare a nu fi o profesie. Nu este o meserie în accepţia generală a cuvântului. Nu are nimic din toate meseriile pământului. Pentru că este cerească. (… ) Rulez către intrarea la pistă. Nimic nu pare schimbat. Cu dunga albă sub roata de bot, cu ochii la panta de aterizare, cu gândul cald la această urcare în cerul păsărilor, raportez şi aliniez avionul pentru decolare…(…) Evoluţia continuă. Răsturnare, looping, immelman. Survolam pista în două viraje dintr-o bucată – simulare dulceagă de aterizare ratată – şi după doar 12 minute, aşteptate ca pe o comoară şi trecute ca un fulger, puneam roţile pe betonul câmpiei de la malul Dunării. (…) Un zbor. Un avion. Oameni… Frântura de viaţă sub geana de aripă lângă miezul profesiei în care mereu am considerat că am fost un norocos: pentru că trăiesc între oameni buni. De-o măsură cu toţi ceilalţi care mi-au călăuzit drumul în această cerească profesie.” Dumitru „Foozie” Berbunschi. Pilot militar (n. 1962 – m. 2009).

[View with PicLens]

Fotografii realizate de Adrian Sultănoiu. Mulţumesc Adi! Şi la mulţi ani!

Later Edit: Poze de la Otopeni Air Show puteţi vedea şi pe Zbor de Noapte

Aş vrea să trăiesc în România în care oamenii vorbesc corect limba ţării şi nu o schingiuiesc cu fiecare sunet articulat. Nu mai suport mediile aşa – zis intelectuale de împăraţi chiori printre cohorte de orbi. Cuvintele putrezesc pe scurtul drum dintre creier şi gură. Şi ies ologite, în explicaţii incoerente şi incomprehensibile.

Am ajuns să am îndoieli în privinţa corectitudinii cuvintelor pe care le folosesc în limbajul comun, întrucât aproape cu fiecare frază pe care o aud, limba română moare câte puţin. Am ajuns să mă uit în dicţionar zilnic pentru a verifica cele mai banale vorbe şi pentru a mă asigura că stăpânesc forma lor corectă.

M-am săturat să aud în jur cuvinte torturate şi cuvinte în romgleză. Din păcate cei care vorbesc această nouă limbă nu stăpânesc nici româna şi nici engleza şi fac adaptări grosolane, numai şi între ei înţelese. Şi prost înţelese.

Nu găsesc scuză nici unui lucrător comercial, nici unui preşedinte de bancă şi cu atât mai mult unui specialist în comunicare sau unui jurnalist.

Nu arunc cu piatra în nimeni şi nu cer mai mult decât consultarea fără ruşine a dicţionarului explicativ. Întotdeauna are de câştigat afişarea unei nesiguranţe inteligente în defavoarea unei siguranţe imbecile.

Poate că va urma…

Imagine: Vincent van Gogh – A pair of shoes (1886)

Pe Doru Davidovici eu nu l-am cunoscut. Însă mi-au povestit atâţia despre el, încât acum amintirea lui mi-e aproape. El este unul dintre aceia care au avut o decolare în plus. Aterizarea nu a mai venit, iar el a rămas agăţat undeva în cer, alături de copilotul lui.

Acum, la 20 de ani de la moartea lui, pe 20 aprilie, cei de la Asociaţia Aripi Româneşti, organizează un eveniment de comemorare a pilotului-scriitor Doru Davidovici.

Mai multe detalii – comunicat de presă şi program:

Asociaţia Aripi Româneşti

Vă mulţumesc şi vouă, celor care mă citiţi. Fără voi, poate că nu aş fi depus niciun efort, fără voi nu aş fi ales să am o identitate virtuală închegată. Mulţumesc celor care mi-au făcut peste 16.500 de vizite de până acum.

Îţi mulţumesc şi ţie Laura (aka Anca) pentru că m-ai convins acum un an să îmi fac un blog.

Vă mai aştept să mă citiţi!

www.allias.ro

„Da, ştiu. Nu am uitat nimic. Am înţeles perfect de unde mă întorc. Unde am fost. Ce putea urma. Ce am trăit de la şase mii cinci sute de metri până la o mie două sute de metri de cer. Cer vertical, abrupt şi greu. Cer răsturnat. Mă veţi certa, poate chiar bate. Veţi pune mii de întrebări, voit inteligente, cel mai des superioare, mai mereu cu aerul distant al celui căruia nu i se poate întâmpla nimic. Din exterior, neimplicaţi, cu gândul răscumpărător ca v-a ferit Dumnezeu de asta. De ce am avut eu parte. Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors” – Rădăcini de zbor. Dumitru Berbunschi 2006.

La cererea lui Foozie am scris primul meu articol despre aviaţie şi tot el mi-a explicat ce înseamnă un Immelmann. Cu el am stat ore întregi la marginea pistei, pe înserat, la Kogălniceanu, pe timpul RoIAS 2006. Eu fumam, el vorbea despre cărţi, avioane şi Doru Davidovici. Apoi îi povesteam eu. El nu fuma. Nu mai fuma. Se lăsase. Era bolnav.

După ce am plecat de la aviaţie, îl mai sunam când şi când. Şi-mi spunea: „ Ardeleancoooo, ai sunat să vezi dacă mai trăiesc?”. Urma pufnetul meu şi „Foozie, lasă prostiile!” Le-a lăsat. Definitiv.

L-am cunoscut pe Foozie în vara lui 2005. Am venit cam în aceeaşi perioadă la Statul Major al Forţelor Aeriene, eu abia desluşind tainele zburătorilor, el cu peste 1000 de ore petrecute la manşă. Acum, peste aproape patru ani, vestea morţii lui m-a zguduit, oprindu-mi rasuflarea. Foozie a plecat mult prea devreme către cerul pe care l-a sfidat de sute de ori din carlinga MiG-ului. Am rămas pentru o vreme goală de sentimente şi de gânduri, cu ochii pierduţi în orizont, încercând să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată. Nu avea nici măcar 50 de ani.

Doru Davidovici i-a fost prieten şi mentor. Au împărţit tainele zborului şi plăcerea de a scrie deopotrivă, iar după despărţirea din 1989, când Doru a plecat către ale sale lumi galactice, Foozie i-a trimis an de an, în fiecare aprilie un gând de pe pământ. La 20 de ani depărtare şi-au strâns mâna şi-şi deapănă amintiri. Din cerul lor.

Pentru mine astăzi Foozie mai are doar un cer deasupra ca să îl învelească. Cerul pe care l-a iubit atât de mult, alintându-l cu slove meşteşugite şi mult dor. Pace ţie pilotule! Şi adio…

Sursa foto: www.roaf.ro RoIAS 2006

Dumitru Berbunschi, comandor (r).

Pilot militar clasa I pe avioane supersonice de vânătoare

1962-2009

Cărţi : Semne de cer senin (2001) şi Rădăcini de zbor (2006)

Vine o vreme neaşteptată, când totul se schimbă. Rămâi siderat în faţa zilei care începe şi în aburii treziei, realitatea ţi se înfăţişează liniştită, firească şi parcă la fel. Are aceleaşi forme, aceiaşi parametri.Te îmbraci, mai fumezi o ţigară şi cu ochii goi încerci să te porţi natural. Carcasă fără conţinut într-o lume în care până mai ieri erai sigur.

Vine o vreme, nedorită, când totul se schimbă. Lucrurile rele se întâmplă odată toate, iar lucrurile bune vin în valuri. Morţii niciodată nu se întorc din drumul către groapă. “Dar eu sunt viu” o să-mi spui. Şi atunci, gândul, speranţa se îndreaptă către minuni, legende cu apă vie, poveşti de dragoste care durează veşnicii. Dar atunci de ce zâmbetul întârzie să apară?

Există un timp pentru dragoste. Indiferent că este pasională sau raţională, iubirea nu ocoleşte. Pentru că totul măsurăm în timp, la final contabilizăm, spunem că a durat un an, două luni sau un deceniu. Cred că dragostea ar trebui măsurată în săruturi, îmbrăţisări şi priviri pline de dor. Sau între două momente în care nu-l ai alături pe cel drag.

Există un timp pentru despărţire. Atunci când doi oameni pleacă pe drumuri diferite şi încep să mănânce la mese separate, să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate. Atunci viaţa se schimbă, totul devine mai simplu, gândeşti pentru unul, poate doar amintirile sau revederea unui obiect te fac să zâmbeşti, sau să te încrunţi la un anumit moment. Dar apoi trece. Timpul trece.

Există un timp pentru prieteni. Vine o vreme în care realizezi că ai prieteni, sau că nu ai, ceea ce e rău. Oamenii se ceartă, se împacă, beau împreună o cafea, fac planuri, petrec timp alături. Oamenii vin şi pleacă, însă prietenii rămân. Prietenii te sună şi te întreabă dacă eşti bine. Prietenii te ajută.

Există un timp pentru fericire. Momente pline de bucurie care îţi ridică moralul şi te fac să te simţi stăpân peste lume. Suntem atât de subiectivi în ceea ce priveşte această noţiune încât eu una mă mir de câtă bucurie pot naşte lucrurile mici, ce îmi ating împrejurarea.

Există un timp pentru tristeţe. Tristeţea ne face umani. Nici un alt sentiment nu este mai aproape de natura noastră, nu ne arată sensibilitatea şi vulnerabilitatea mai bine. Din tristeţe se nasc marile creaţii. Căci în astfel de momente creierul e mai productiv decât oricând, inima este disponibilă iar spiritul tânjeşte. Tristeţea e bună. te face să cugeţi. Iubirea te face neînfricat, gelozia nebun, mândria inconştient, mila caritabil. În tristeţe însă se nasc şi mor cuvintele, singurele care rămân. Cine nu a fost trist vreodată, nu a trăit. Şi nu mă refer la tristeţea din iubire, sau tristeţea de pierdere. Mă refer la cea fără motiv ştiut. Tristeţea ne face mai frumoşi.

Există un timp pentru singurătate. Singurătatea este o rupere de sine. Un refuz de a-ţi fi prieten, sau aproape, în momentul în care apare. Ea este asociată cu o frică instalată fără motiv aparent. Eu cred că este doar un refugiu în care ne ascundem când nu ştim cum să reacţionăm, când ne pierdem încrederea. Singurătatea este totuşi bună, dacă treci de această frică, singurătatea este lucrul care te face să îţi redevii prieten. Te face să te gândeşti la tine. Doar la tine, fără a fi egoist.

Există un timp pentru resemnare. Resemnarea este perioada de după revolta care nu s-a materializat în nimic. Când îţi dai seama că nu mai ai ce face, pici în acceptarea fără împotrivire a lucrurilor pentru care, cândva, te revoltai. După trăirile din perioada în care erai indignat şi ai fi putut, după credinţa ta, să schimbi universul, oamenii dragi, situaţiile, după tot acest freamăt, apare suportarea fără împotrivire a ceea ce ţi se întâmplă în realitatea în care te trezeşti dimineaţa. Resemnarea este foarte rea. Este refuzul de luptă, refuzul de a mai încerca. Şi atunci, pentru că “oricum nu poti face nimic”, dai din umeri, mai citeşti un ziar, te mai plângi oricărui om care pare dispus să te asculte.

Există un timp pentru timp. E momentul în care timpul ţi-e prieten, se dilată şi îţi permite să te priveşti în oglindă. Fără grabă. Să să te întrebi dacă tu treci prin timp sau el trece prin tine. Îmi place să cred că eu trec prin el, alegându-l, forţându-l, ţinându-l.

E adevărat. există un timp pentru toate. Numai că nu prea ne dăm seama când trece timpul acela. Şi mai trece o vreme, unii regretăm, unii zâmbim, iar alţii trecem mai departe.

Despre moarte nu am să vorbesc. Pentru că există şi un timp şi pentru moarte. Moartea este cea mai tristă trecere în afara timpului.

Bunăoară, laptopul meu de la muncă se încăpăţânează să îşi dezvolte o personalitate proprie. Eu i-am mirosit intenţiile şi scriu, scriu, scriu, salvez ca disperata pentru că mangafaua, moare când sunt în cele mai înalte procese de creaţie. Procese care vin greu, nu vă închipuiţi că îmi vin ideile geniale aşa, cu una, cu două. Sau mă lasă baltă în toiul naşterii unui raport lunar stufos pe care ma chinui cu greu să-l fac. Laptopul meu, când moare, îşi alege o culoare de ecran din spectrul curcubeului. Evident şi derivaţii. Astăzi a hotărât să mă lase baltă o dată pe roşu, o dată pe…bleu deschis.

L-am ameninţat, am făcut back up, am chemat specialistul, după ce l-am restart-at ca pe veioză. Cert este că tenologia nu mă iubeşte. E adevărat, laptopul meu m-a văzut de nenumărate ori că gândesc cu un creion în mână. Precis că e gelos. El nu ştie că mail-urile nu le pot trimite prin porumbelul călător ? Am nevoie de laptop. Şi am grijă de el. I-am instalat progrămele haioase, i-am pus poză de background frumoasă, îl iau în delegaţii la plimbare. Nu îl înţeleg. I-am oferit mai mult decât poate primi un laptop. I-am lipit inclusiv o gărgăriţă drgăgălaşă lângă ecran. El nu. Îmi arata ecran albastru, sau verde, chiar si mov atunci când se plictiseşte. Şi credeţi-mă, munca mea e oricum, mai puţin plictisitoare.

L-aş pedepsi dar nu ştiu cum. Revenind la zilele proaste, în care laptopul meu este doar ultimul lucru care se mai poate strica, sunt sigură ca fac parte intr-un ciclu. Pentru că o balanţă trebuie să fie în toate. Şi atunci, îi zâmbesc laptopului meu, îmi propun ca întoteauna „mâine” să îl duc la specialist (cred că placa video e de vină) şi să-l facă bine. Iar seara dau din umeri, pentru că ştiu că nu mă pot lipsi de el, pentru că şi mâine voi avea treabă, iar tot ce pot spera este să nu mă lase definitiv, cu ecran negru, până la mult aşteptatul meu concediu. Când sigur o să-l predau colegilor mei de la IT. Promit.

foto : www.fotoeseu.ro

Mi-ai  spus cândva că sunt frumoasă în lumina de lumânare. Că sunt cea mai fascinantă nălucă pe care ai văzut-o vreodată, cu părul lung de râu şi ochi de ceaţă. Ochi de vânt.

Zâmbesc acum, la amintirea vorbelor tale, atât de simple şi de dragi.

Mi-ai spus că-mi iubeşti simţirea, atunci când îmi citeşti din Minulescu „Celei care minte”. Şi-apoi, în umbrele luminii am tăcut gândindu-mă cât te iubesc!

Şi te-am iubit, atât de mult, încat după atât amar de ani, încă îti zâmbesc.

Amintire…atât de plină în pasiuni, atât de săracă în atingeri. Şi oceanele care ne despart. Rămâne totul o dulce nostalgie, prinsă în jurnalul timpului, dovadă că am fost şi noi doi acolo. Dar nu mai suntem. Păcat. Fiecare despărţire duce în sinea ei intensitatea unei mari tragedii. La noi ce-a fost? Nu ştiu. Ce mai avem? Doar amintirea, e adevărat.

Şi parcul ce mi-a rămas, cu verdele lui, când încercai să mă săruţi, iar eu întorceam sfioasă capul…Mi-a mai rămas marea, dragul meu, marea de unde m-ai sunat ca să ascult valul şi ţărmul şi apoi m-ai întrebat dacă vreau să te văd la o cafea…Cu marea ta cu tot. Aşa a început. Totul…Cu marea ta.

Chiar de sunt uşor incoerentă…Simt acum, amintindu-mi, fiecare secundă ce s-a scurs prin noi, cu nisip, dar niciodată lacrimi. N-am plans niciodată! Niciodată…

Aalbatros cu aripi înalte…Suflet apropiat de mine…Acum nu doresc nimic. Sunt fericită că te-am avut o parte din viaţă. Şi că te-am iubit. Te-am iubit…Fii fericit!

Lui M., scrisoare netrimisă niciodată.

din ciclul „altă viaţă”

bat clopotele iar. iar dangătul alungă păsările. ele nu mai cântă, îşi caută culcuşul. şi visează pierdute între două anotimpuri, între două zări, între două lumi… sălciile îşi lasă pletele lungi în apă, îngemănând cele două tărâmuri. adorm cu liniştea unei zile însorite. iar lacul le oglindeşte tăcut şi frumuseţea şi tristeţea deopotrivă. stelele îmi zâmbesc din cer cu mii de feţe.

bat clopotele iar. iar dangătul plânge a plecare. plecarea nu ştiu cui şi nu ştiu unde. ploaia îşi ţese dâre lungi prin praf şi coboară gonită parcă dintre două ceruri, dintre două fulgere, dintre două lumi…doar paşii mei se mai aud. cântec pentru toată răsuflarea din jurul meu, dintre flori, păsări, sălcii. iar picurii de ploaie îmi curg pe umeri cu mii de poveşti. nepovestite.

bat clopotele iar…

din altă viaţă…”Ceaţa”