mi se spunea…Alias

Pe Doru Davidovici eu nu l-am cunoscut. Însă mi-au povestit atâţia despre el, încât acum amintirea lui mi-e aproape. El este unul dintre aceia care au avut o decolare în plus. Aterizarea nu a mai venit, iar el a rămas agăţat undeva în cer, alături de copilotul lui.

Acum, la 20 de ani de la moartea lui, pe 20 aprilie, cei de la Asociaţia Aripi Româneşti, organizează un eveniment de comemorare a pilotului-scriitor Doru Davidovici.

Mai multe detalii – comunicat de presă şi program:

Asociaţia Aripi Româneşti

La aproape un an de când mi-am tras blog, m-am hotărât să-mi iau domeniu propriu şi să îmi mut blogul aici, la mine acasă, de pe wordpress. Îi mulţumesc lui Escu, care m-a ajutat cu tot ce a însemnat mutarea, care m-a suportat ca un martir, care mi-a răspuns la toate întrebările mai mult sau mai puţin enervante şi care, nu în ultimul rând, mi-a găsit acest layout superb. Evident, am ales zeci de layout-uri, pe care le-a încărcat, ca să le vază ochiul meu în mărime naturală, până când, într-un final, exasperat, mi-a spus “stai! mai am eu ceva”. Şi a scos, el ştie de unde minunăţia asta de fundal. Escule, îţi mulţumesc !!!

Vă mulţumesc şi vouă, celor care mă citiţi. Fără voi, poate că nu aş fi depus niciun efort, fără voi nu aş fi ales să am o identitate virtuală închegată. Mulţumesc celor care mi-au făcut peste 16.500 de vizite de până acum.

Îţi mulţumesc şi ţie Laura (aka Anca) pentru că m-ai convins acum un an să îmi fac un blog.

Vă mai aştept să mă citiţi!

www.allias.ro

„Da, ştiu. Nu am uitat nimic. Am înţeles perfect de unde mă întorc. Unde am fost. Ce putea urma. Ce am trăit de la şase mii cinci sute de metri până la o mie două sute de metri de cer. Cer vertical, abrupt şi greu. Cer răsturnat. Mă veţi certa, poate chiar bate. Veţi pune mii de întrebări, voit inteligente, cel mai des superioare, mai mereu cu aerul distant al celui căruia nu i se poate întâmpla nimic. Din exterior, neimplicaţi, cu gândul răscumpărător ca v-a ferit Dumnezeu de asta. De ce am avut eu parte. Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors” – Rădăcini de zbor. Dumitru Berbunschi 2006.

La cererea lui Foozie am scris primul meu articol despre aviaţie şi tot el mi-a explicat ce înseamnă un Immelmann. Cu el am stat ore întregi la marginea pistei, pe înserat, la Kogălniceanu, pe timpul RoIAS 2006. Eu fumam, el vorbea despre cărţi, avioane şi Doru Davidovici. Apoi îi povesteam eu. El nu fuma. Nu mai fuma. Se lăsase. Era bolnav.

După ce am plecat de la aviaţie, îl mai sunam când şi când. Şi-mi spunea: „ Ardeleancoooo, ai sunat să vezi dacă mai trăiesc?”. Urma pufnetul meu şi „Foozie, lasă prostiile!” Le-a lăsat. Definitiv.

L-am cunoscut pe Foozie în vara lui 2005. Am venit cam în aceeaşi perioadă la Statul Major al Forţelor Aeriene, eu abia desluşind tainele zburătorilor, el cu peste 1000 de ore petrecute la manşă. Acum, peste aproape patru ani, vestea morţii lui m-a zguduit, oprindu-mi rasuflarea. Foozie a plecat mult prea devreme către cerul pe care l-a sfidat de sute de ori din carlinga MiG-ului. Am rămas pentru o vreme goală de sentimente şi de gânduri, cu ochii pierduţi în orizont, încercând să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată. Nu avea nici măcar 50 de ani.

Doru Davidovici i-a fost prieten şi mentor. Au împărţit tainele zborului şi plăcerea de a scrie deopotrivă, iar după despărţirea din 1989, când Doru a plecat către ale sale lumi galactice, Foozie i-a trimis an de an, în fiecare aprilie un gând de pe pământ. La 20 de ani depărtare şi-au strâns mâna şi-şi deapănă amintiri. Din cerul lor.

Pentru mine astăzi Foozie mai are doar un cer deasupra ca să îl învelească. Cerul pe care l-a iubit atât de mult, alintându-l cu slove meşteşugite şi mult dor. Pace ţie pilotule! Şi adio…

Sursa foto: www.roaf.ro RoIAS 2006

Dumitru Berbunschi, comandor (r).

Pilot militar clasa I pe avioane supersonice de vânătoare

1962-2009

Cărţi : Semne de cer senin (2001) şi Rădăcini de zbor (2006)

Vine o vreme, nechemată, când totul se schimbă. Doar tu eşti acelaşi. Însă nu îţi găseşti nici locul, nici utilitatea, nici vrerea. Chiar dacă faci aceleaşi lucruri şi întâlneşti aceiaşi oameni, nimic nu e la fel şi totul pare fără rost. Spectator în propria viaţă, eşti debusolat. Rămâi fără replică, ai vrea să spui, însă mintea rămâne goală, iar vorbele tac. Aplauzele nu mai vin…

Vine o vreme neaşteptată, când totul se schimbă. Rămâi siderat în faţa zilei care începe şi în aburii treziei, realitatea ţi se înfăţişează liniştită, firească şi parcă la fel. Are aceleaşi forme, aceiaşi parametri.Te îmbraci, mai fumezi o ţigară şi cu ochii goi încerci să te porţi natural. Carcasă fără conţinut într-o lume în care până mai ieri erai sigur.

Vine o vreme, nedorită, când totul se schimbă. Lucrurile rele se întâmplă odată toate, iar lucrurile bune vin în valuri. Morţii niciodată nu se întorc din drumul către groapă. “Dar eu sunt viu” o să-mi spui. Şi atunci, gândul, speranţa se îndreaptă către minuni, legende cu apă vie, poveşti de dragoste care durează veşnicii. Dar atunci de ce zâmbetul întârzie să apară?

Există un timp pentru fiece lucru. Şi când acel timp vine, lumea se concentrează într-un punct fix, de abandon total în trăirile care par să capete dimensiuni nenaturale, unice parcă şi fără de sfârşit.

Există un timp pentru dragoste. Indiferent că este pasională sau raţională, iubirea nu ocoleşte. Pentru că totul măsurăm în timp, la final contabilizăm, spunem că a durat un an, două luni sau un deceniu. Cred că dragostea ar trebui măsurată în săruturi, îmbrăţisări şi priviri pline de dor. Sau între două momente în care nu-l ai alături pe cel drag.

Există un timp pentru despărţire. Atunci când doi oameni pleacă pe drumuri diferite şi încep să mănânce la mese separate, să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate. Atunci viaţa se schimbă, totul devine mai simplu, gândeşti pentru unul, poate doar amintirile sau revederea unui obiect te fac să zâmbeşti, sau să te încrunţi la un anumit moment. Dar apoi trece. Timpul trece.

Există un timp pentru prieteni. Vine o vreme în care realizezi că ai prieteni, sau că nu ai, ceea ce e rău. Oamenii se ceartă, se împacă, beau împreună o cafea, fac planuri, petrec timp alături. Oamenii vin şi pleacă, însă prietenii rămân. Prietenii te sună şi te întreabă dacă eşti bine. Prietenii te ajută.

Există un timp pentru fericire. Momente pline de bucurie care îţi ridică moralul şi te fac să te simţi stăpân peste lume. Suntem atât de subiectivi în ceea ce priveşte această noţiune încât eu una mă mir de câtă bucurie pot naşte lucrurile mici, ce îmi ating împrejurarea.

Există un timp pentru tristeţe. Tristeţea ne face umani. Nici un alt sentiment nu este mai aproape de natura noastră, nu ne arată sensibilitatea şi vulnerabilitatea mai bine. Din tristeţe se nasc marile creaţii. Căci în astfel de momente creierul e mai productiv decât oricând, inima este disponibilă iar spiritul tânjeşte. Tristeţea e bună. te face să cugeţi. Iubirea te face neînfricat, gelozia nebun, mândria inconştient, mila caritabil. În tristeţe însă se nasc şi mor cuvintele, singurele care rămân. Cine nu a fost trist vreodată, nu a trăit. Şi nu mă refer la tristeţea din iubire, sau tristeţea de pierdere. Mă refer la cea fără motiv ştiut. Tristeţea ne face mai frumoşi.

Există un timp pentru singurătate. Singurătatea este o rupere de sine. Un refuz de a-ţi fi prieten, sau aproape, în momentul în care apare. Ea este asociată cu o frică instalată fără motiv aparent. Eu cred că este doar un refugiu în care ne ascundem când nu ştim cum să reacţionăm, când ne pierdem încrederea. Singurătatea este totuşi bună, dacă treci de această frică, singurătatea este lucrul care te face să îţi redevii prieten. Te face să te gândeşti la tine. Doar la tine, fără a fi egoist.

Există un timp pentru resemnare. Resemnarea este perioada de după revolta care nu s-a materializat în nimic. Când îţi dai seama că nu mai ai ce face, pici în acceptarea fără împotrivire a lucrurilor pentru care, cândva, te revoltai. După trăirile din perioada în care erai indignat şi ai fi putut, după credinţa ta, să schimbi universul, oamenii dragi, situaţiile, după tot acest freamăt, apare suportarea fără împotrivire a ceea ce ţi se întâmplă în realitatea în care te trezeşti dimineaţa. Resemnarea este foarte rea. Este refuzul de luptă, refuzul de a mai încerca. Şi atunci, pentru că “oricum nu poti face nimic”, dai din umeri, mai citeşti un ziar, te mai plângi oricărui om care pare dispus să te asculte.

Există un timp pentru timp. E momentul în care timpul ţi-e prieten, se dilată şi îţi permite să te priveşti în oglindă. Fără grabă. Să să te întrebi dacă tu treci prin timp sau el trece prin tine. Îmi place să cred că eu trec prin el, alegându-l, forţându-l, ţinându-l.

E adevărat. există un timp pentru toate. Numai că nu prea ne dăm seama când trece timpul acela. Şi mai trece o vreme, unii regretăm, unii zâmbim, iar alţii trecem mai departe.

Despre moarte nu am să vorbesc. Pentru că există şi un timp şi pentru moarte. Moartea este cea mai tristă trecere în afara timpului.