mi se spunea…Alias

Lucram la un anumit moment dat într-o firmă micuţă şi în acest context, mă apucă pe mine să fac demersuri pentru a crea un kit de identificare corporativă. Printre multe altele, urgent era să primim cărţile de vizită, pe un layout agreat. Bun. Pentru că tipul de la creaţie era extrem de lasă-mă să te las, îl rog frumos timp de vreo lună, zilnic, să ne facă măcar cărţile de vizită. La insistenţele mele îmi dă mail-ul persoanei care se ocupa de DTP, Lilian Xescu. Pusă pe fapte mari, îi scriu un mail: „Stimată doamnă Lilian Xescu,…” îi expun doleanţa mea şi o rog să îmi răspundă cât poate ea de repede. Doamna Lilian, foarte prompt, îmi răspunde la mail, mă asigură că în două zile sunt gata toate cărţile de vizită şi daca mai am vreo urgenţă să o sun negreşit. Îi mulţumesc doamnei Lilian tot pe mail şi îmi văd de treaba mea. Între timp se trezeşte o colegă că are nu ştiu ce modificare, iar eu ca să nu mai pierd timpul, mă grăbesc să o sun pe doamna Lilian cea amabilă, pentru a anunţa schimbarea. Formez, sună şi…îmi răspunde o voce groasă de bărbat: Da. Eu, pauză. Mă prezint (de n-aş fi făcut-o) şi cer cu doamna Lilian. El îmi spune: Eu sunt. Eu: păi… El: ce?. Eu şovăitor: Sunteţi domnul Lilian?. El: Da. Eu: Bun. Şi discuţia a continuat fără probleme, iar eu mi-am rezolvat treaba.

Acum stau eu să mă gândesc, tipul care mi-a dat mail-ul lui Lilian, de ce naiba nu mi-a zis că Lilian e bărbat? Oare i se părea atât de natural ca pe un bărbat să-l cheme Lilian? Adică nu era un nume comun ambelor sexe, gen Gabi, Teo, sau Alex. Pentru numele lui Dumnezeu! Era un bărbat care se numea Lilian. Oare numai mie mi se întâmplă astfel de penibilităţi? Mi-e clar că toată lumea îl lua cu „doamnă”, acesta fiind motivul pentru care bietul om era rodat şi nu se mai agita…Oricum, nu ştiu la ce le-o fi stat mintea părinţilor bietului om când l-au botezat simplu: Lilian.

Foto: Mihai Ungur

Nu vă speriaţi, nu este invazia dinozaurilor, nu ne va alerga nimeni să ne mănânce, nu ne va demola nimeni casele, nimeni nu a sosit din Jurasic.

Chiar dacă toţi avem amintirea lui Denver - ultimul dinozaur, toată atenţia ne va fi îndreaptată acum către Pleo, micul pui de Camarasaurus. Nu e un dinozaur din oase şi muşchi, nu are colţi sfâşietori, este un robot creat de Ugobe, din specia Life Forms, realizat printr-o tehnologie specială care reuşeşte să imite comportamentele şi sentimentele fiinţelor vii. Pleo este extrem de intuitiv, se poate educa după tipul stăpânului, reacţionează la mişcare, sunet sau lumină, se gudură precum un câine, plânge dacă îl tragi de coadă, iar daca îi gâdili tălpile va râde. O sa vă las să îl descoperiţi singuri pe Pleo, iar dacă nu v-am convins, puteţi face o vizită în Diverta Magheru sa-l vedeţi live.

Ca orice dinozaur care se respectă, are un filmuleţ cu sosirea lui în oraş.

www.pleo.ro sau www.pleoworld.com

Românii sunt oameni inventivi şi primitori aşa că, au preluat cu braţele deschise sărbătorirea zilei de Halloween. Copiii serbează la grădiniţe, companiile mari (şi mici) multinaţionale sau autohtone îşi trimit angajaţii să devalizeze pieţele în căutare de bostani, cofetăriile oferă plăcinte cu dovleac.

Vorbesc cu un prieten astăzi, să-l numim T. Ieri a primit misiune de la stăpânire sa facă rost de plăcinte cu dovleac. Amărâtul de el era disperat, îl trimit la Ana, să comande, că doar nu era bietul T sa se apuce de copt plăcinte.

Ca să vă introduc în context, T lucrează într-o clădire de birouri, modernă, unde sunt şi multe alte companii. Astăzi T a fost oferit voluntar de către colegi să cumpere dovleci pentru toată firma şi să organizeze mâine, de Halloween, concurs de modelat şi sculptat bostani. După ce că a căutat dovleci frumoşi, simetrici, s-a cărat cu ei in taxi, ajunge la birou şi se face de râs în toată clădirea pentru ca târa după el trei saci plini cu jucăriile sus amintite. Păi viaţă-i asta? Mâine îmi închid telefonul, pentru că în spiritul uşor horror al sărbătorii, cine ştie ce mi-l pun pe bietul T să facă…poate să se costumeze în Dracula şi să o ia pe scări prin clădire cu „trick – or – treating”. Ca să fie tacâmul complet.

De vreo două săptămâni mă tot sună diverşi şoferi de tir. Politicoşi, n-am ce zice. Mă sună la ore din alea matinale … şapte, şapte şi jumătate … Telefoanele au încetat acum vreo 2 zile … dar să vă povestesc.

Primul telefon l-am primit într-o marţi, pe la ora 8 şi 10 dimineaţa. Tocmai ajunsesem la birou, deschisesem calculatorul, mă simţeam bine, şi sună mobilul de serviciu. Răspund.

- Da.

- Domnu’ Nicu?

- Nu, zic.

- Doamnă, am intrat acum cu tirul în Bucureşti. Ce fac, unde îl descarc?

- Domnule … aţi greşit. Nu aştept nici un tir şi nici nu mă ocup cu descărcarea.

- Staţi aşa. Sunteţi 072x xxx xxx?

- Da.

- Pai şi eu ce fac cu marfa?

- Îmi pare rău. Aţi greşit.

Mi se face totuşi milă de bietul om şi-l întreb:

- Ce firmă căutaţi?

Îmi spune numele unei cunoscute firme care activează în domeniul farmaceutic. Intru pe net şi caut un contact de la firma respectivă. Îi dau omului numărul de telefon, îmi urează sănătate şi închid. În următoarea jumătate de oră mă mai sună încă 3 tirişti, căutându-l tot pe domnul Nicu X, anunţându-mă că ei acum au ajuns în Bucureşti cu marfa din Italia. Îi lămuresc politicoasă că ei au un număr de telefon greşit şi îi direcţionez către numărul de telefon de la firma respectivă. Să îi spunem de acum „Firma X”. Bun.

Pe la 11 mă sună o doamnă.

- Bună ziua. Mă sună nişte domni şoferi, îmi spune.

- Bună ziua, şi pe mine. Numai că la mine e o greşeală.

- Aha.

- I-am direcţionat la depozitul dumneavoastră.

- Vă mulţumesc.

- Nicio problemă, zic. Bine că au ajuns oamenii săracii, tocmai din Italia, cu tirul plin cu marfă, fără alt contact … Dar vă rog să rezolvaţi la depozit, să schimbe numărul de telefon …

- Mda, mulţumesc, zice.

Totul bine şi frumos, cam la 2 zile mă sunau oamenii, alţii mereu, că au ajuns cu tirul în Bucureşti. Eu amabilă îi tot direcţionam către numărul de telefon pe care îl memorasem.

Acum vreo 2 zile, mă ia unul din pat direct, pe la şapte fără zece. Am crezut că înnebunesc. Îl lămuresc, mă iau de el că m-a trezit, îi dau telefonul de la Firma X şi-i zic să nu mă mai sune. Plec nervoasă spre birou. Pe drum mă sună „Luigi” de la Pirelli, că a venit cu încărcătura. Nu prea înţelegea el română, aşa că nu ştia de ce sunt supărată. Tacticos, a tras tirul pe dreapta ca să noteze numărul pe care i l-am dictat.

Ajung la birou. Sun la numărul cu pricina de la Firma X. Îmi răspunde o doamnă. Mă iau de ea. Îi zic că nu mai suport şi că nu sunt dispecera lor, plus că m-am săturat să le direcţionez camioanele la depozit. Săraca femeie îşi cere scuze, spune că ea e la sediul central, că sună la depozit şi rezolvă.

Mă sună doamna peste jumătate de ora şi îmi spune fericită că nu e vina lor şi că unde au ei depozitul, mai e o firmă de papetărie. Ei fiind o firmă cunoscută, toţi şoferii care vin în vamă pentru adresa depozitului acela, primesc punct de reper numele Firmei X. Ceea ce poate face ea e sa îmi dea telefonul de la depozit ca să rog pe cineva să meargă la celălalt depozit să ia un contact de acolo. Îi mulţumesc, uşor jenată că m-am luat de biata femeie pe nedrept. Sun la depozit, repet povestea, o doamnă amabilă îmi spune să o sun într-un sfert de oră. O sun iar. Îmi dă un contact. Sun acolo. Îmi răspunde un domn. Îi explic uşor iritată ce păţesc cu tiriştii lui, că mă trezesc precum cocoşii la răsărit de soare. Omul buimăcit îşi cere scuze, îmi promite că rezolvă în Italia cu numărul de telefon. Îi spun că domnul Nicu X, colegul lui, are un număr de telefon asemănător cu al meu, poate cu diferenţă de o cifră, ocazie cu care aflu că domnul Nicu X chiar există. Într-un final îl întreb:

- Dar ce depozit este, ce firmă?

Îmi spune. Cade cerul pe mine.

- Mda, zic. Acum înţeleg de ce eu şi domnul Nicu X avem telefon din aceeaşi plajă de numere. O zi frumoasă vă doresc.

Lucrez într-o companie mare, care are mai multe linii de business. Una dintre acele „linii” deţine acel depozit. În concluzie eu cu domnul Nicu X suntem colegi…Poate că la petrecerea de Crăciun o să-l cunosc în sfârşit pe omul mulţumită căruia m-au sunat pe mine timp de două săptămâni Luigi&company.

Cert e că domnul Nicu X a rezolvat. De două zile telefonul meu de serviciu sună normal, numai după ora nouă dimineaţa. Cine ştie … poate peste alte două săptămâni, mă vor chema de urgenţă să depanez ceva calculatoare sau să mă ocup de turnarea şapelor. Nu se ştie niciodată cum e cu telefoanele astea de companie.

Mutatul este în general o corvoadă. Oamenilor nu le place să se mute, indiferent că schimbă casa, hotelul sau biroul. Totul presupune împachetare. Dacă eşti ordonat, ai grijă să le pui pe toate organizat şi nu ai probleme de genul: unde am pus cartuşele pentru imprimantă, oala pentru ciorbă sau peria de păr.

Astăzi am schimbat biroul cu unul mai mare în care ne-am mutat două departamente. Evident, toţi colegii au pus umărul. Mai o etajeră, mai filtrul de cafea, am reuşit să ne regrupăm. Partea cea mai rea a fost să facem praful să dispară şi să reasamblăm birourile. Nu ne-au rămas şuruburi. Pe mine băieţii de la creaţie m-au prins între perete şi un birou. Dar am supravieţuit. Şi răzbunarea va fi cruntă.

Partea cea mai bună a fost că fiecare, de silă să care lucruri, a redus la minimum obiectele trebuincioase. Cataloagele din 2004 şi-au găsit drumul în coşul pentru hârtie reciclabilă (o tonă de hârtie salvează 17 copaci), capsatoarele stricate s-au despărţit de proprietarii de drept. Am facut curat în locurile în care întotdeauna faceam  “mâine”.

Eu una am fost agilă. M-am ales cu un birou mai mare pe care îmi încap mult mai multe lucruri. Şi după ce am scăpat de la moartea prin strivire de peretele din biroul şefei, am terminat prima de reamenajat colţul de muncă. Da, stau într-un colţ care îmi oferă o privelişte minunată. În spate-stânga am fereastra, în faţă-dreapta uşa. Biroul şefei este în faţă-stânga. Deci am totul sub control. Inclusiv mini-frigiderul în care intru o dată la trei zile şi arunc tot din el. Da, fac parte din categoria “maniaci”, aţi bănuit bine.

Acum suntem mai mulţi în birou. Dar e bine. Vorba aceea “unde sunt mai mulţi distracţia e mai mare!”. Noi să fim sănătoşi. O să fie ca un teambuilding.

Nu mă deranjează să mă mut. Îmi oferă ocazia să arunc lucruri de care în mod normal nu m-aş fi despărţit. Că poate îmi mai trebuie…