mi se spunea…Alias

Mai am câteva zile şi iau concediu. În altă ordine de idei astăzi e luni. Şi lunea parcă e un făcut, nu am chef de nimic. Mi-am verificat mailul de la muncă. Aveam vreo 25 de spamuri, cu titluri care mai de care mai incintante: „Enlarge your penis”, „Buy Viagra” şi „Play casino”. V-am spus că vineri intru în concediu? Astăzi este Ziua Aviaţiei. Toţi foştii mei colegi sunt la Statuia Aviatorilor. Sper ca Adrian sa îmi trimită şi mie câteva poze cu aeronave. Mie îmi stă gândul numai la concediu. Mi-a spus o colega un banc drăguţ - Un oltean şi un ardelean erau într-un tren. Olteanul: M-a facut muica oltean, măăăăăă. Ardeleanul: No, acum, iart-o! Trenul mi-a adus aminte de vacanţă. M-au sunat colegii de la Statuia Aviatorilor. M-au întrebat de ce nu m-am dus. Rămăsese cu Adrian de anul trecut că ne vedem pe 20 la statuie. Poveste lungă şi cu monumentul ăsta. Nu mai vine concediul? Sunt ca înecatul care vede ţărmul şi are impresia ca nu mai ajunge. Mă apuc să scriu un mail. Nu mai merge internetul. O fi IT-istul în concediu? Nu ştiu cum fac şi tot la concediu ajung. O:-)

La mulţi ani aviatorii mei dragi! Cer senin!

Later edit: Adi, ne vedem la anu’ pe 20 la statuie?

Întâi am ademenit-o cu gorgoaze.  Fiind pe timp de zi, nu era în toată puterea ei, aşa că putea fi permanent în pericol. Temătoare,  dar în acelaşi timp agilă, m-a apucat de pungă şi a spart-o, împrăştiind toate gorgoazele pe jos. Şi eu care voiam să-i organizez şedinţă foto în toată regula…

Mirată, neştiind de ce râdeam ca disperaţii şi îi făceam fotografii. Ca să o dăm pe net. D-aia! Nu ştiu cine a făcut mişto de ea şi cum de a stat să o picteze atât de artistic…

Desconspirată.

Fotograf: George J.

Cu ideea: Eu

Acum vreo două luni m-am mutat cu biroul din clădirea în care lucram în clădirea de lângă, în aceeaşi incintă. Nimic spectaculos până acum. Însă de vreo două săptămâni paznicul care acoperă zona noii mele locaţii, mă întreabă la două zile: „Dumneavoastră lucraţi aici?”. Şi mă tot gândesc eu dacă el ştie ceva ce eu nu ştiu. Deh…”criza” asta scoate paranoia din noi…

Acum ceva vreme lucram la o instituţie unde, printre altele, mă ocupam de comunicarea internă. Cum unul dintre instrumentele de informare a întregului personal participant la cele opt ore de muncă pe zi era intranetul, mă ocupam intens de actualizarea cu diverse informaţii de interes general a acestuia. Pe scurt, fiecare departament, la sugestia şefului de structură, avea un om desemnat să îmi aducă informaţii despre munca departamentului respectiv. Eu o mai prelucram, o puneam într-o formă uşor de digerat şi o postam. Normal că fiecare departament avea secţiunea proprie unde puneam materialele. Bun. Unii dintre delegaţi erau fie persoane mai în vârstă, fie mai nepricepute în ale tehnologiei. A durat vreo 3 luni să le explic că informaţia trebuie adusă în format electronic. A mai durat o lună să îi fac să înţeleagă că „format electronic” înseamnă să aducă informaţia pe memory stick/CD şi nu pe o foaie A4 scrisa la calculator şi scoasă la imprimantă. După ce m-am luptat eu astfel aproape jumătate de an, apare o doamnă la mine cu un CD. Era o angajată mai nouă, iar eu nu eram sigură ce departament reprezintă. Şi o întreb: „ Unde le punem?”, la care ea, ingenuă, uşor intrigată: „Pe intranet, unde să le punem?”.

M-am simţit exact ca reporteriţa care intervieva băbuţa de la ţară legat de igiena corporală:

- Cu ce vă spălaţi pe cap?

- Cu oţet.

- Păi de ce?

- De mere…

Lucram la un anumit moment dat într-o firmă micuţă şi în acest context, mă apucă pe mine să fac demersuri pentru a crea un kit de identificare corporativă. Printre multe altele, urgent era să primim cărţile de vizită, pe un layout agreat. Bun. Pentru că tipul de la creaţie era extrem de lasă-mă să te las, îl rog frumos timp de vreo lună, zilnic, să ne facă măcar cărţile de vizită. La insistenţele mele îmi dă mail-ul persoanei care se ocupa de DTP, Lilian Xescu. Pusă pe fapte mari, îi scriu un mail: „Stimată doamnă Lilian Xescu,…” îi expun doleanţa mea şi o rog să îmi răspundă cât poate ea de repede. Doamna Lilian, foarte prompt, îmi răspunde la mail, mă asigură că în două zile sunt gata toate cărţile de vizită şi daca mai am vreo urgenţă să o sun negreşit. Îi mulţumesc doamnei Lilian tot pe mail şi îmi văd de treaba mea. Între timp se trezeşte o colegă că are nu ştiu ce modificare, iar eu ca să nu mai pierd timpul, mă grăbesc să o sun pe doamna Lilian cea amabilă, pentru a anunţa schimbarea. Formez, sună şi…îmi răspunde o voce groasă de bărbat: Da. Eu, pauză. Mă prezint (de n-aş fi făcut-o) şi cer cu doamna Lilian. El îmi spune: Eu sunt. Eu: păi… El: ce?. Eu şovăitor: Sunteţi domnul Lilian?. El: Da. Eu: Bun. Şi discuţia a continuat fără probleme, iar eu mi-am rezolvat treaba.

Acum stau eu să mă gândesc, tipul care mi-a dat mail-ul lui Lilian, de ce naiba nu mi-a zis că Lilian e bărbat? Oare i se părea atât de natural ca pe un bărbat să-l cheme Lilian? Adică nu era un nume comun ambelor sexe, gen Gabi, Teo, sau Alex. Pentru numele lui Dumnezeu! Era un bărbat care se numea Lilian. Oare numai mie mi se întâmplă astfel de penibilităţi? Mi-e clar că toată lumea îl lua cu „doamnă”, acesta fiind motivul pentru care bietul om era rodat şi nu se mai agita…Oricum, nu ştiu la ce le-o fi stat mintea părinţilor bietului om când l-au botezat simplu: Lilian.