mi se spunea…Alias

Astăzi este 8 martie. Frumos. În afară de faptul că s-a stârnit o vijelie şi ninge ca în basmele lui Andersen…

M-am dus la Împuţilă, cârciuma de peste drum de biroul meu, de altfel singura existentă în zonă, să mănânc de prânz. Măreţul stabiliment era închiriat pentru o chermeză în cinstea zilei femeilor de pretutindeni (mai puţin Afganistan, cred), însă patronul cel mereu serviabil şi pe fază, ne-a zis că putem sta pe terasă. Acoperită, fireşte.  Terasa. Lângă noi, stăteau vreo şase dudui de liceu, fumau (de parcă eu nu făceam acelaşi lucru la vârsta lor) şi se hihăiau de mama focului. După ce dăm comanda, în tractir intră un june plin de coşuri şi cu o frezie în mână, însoţit de o tânără speranţă a instituţiei de învăţământ preuniversitar din cartier. După limbajul nearticulat şi mişcările dezlânate ale liceenelor vecine, mi-am dat seama că se cunosc. Lucru confirmat de îndrăzneala cu care tânărul se apropie de masa celor şase june ca să le întindă ţanţoş şi generos frezia: „La mulţi ani, pentru voi fetelor!”. Din punctul meu de vedere, mai bine o păstra pentru el, sau i-o dădea fetei cu care a venit la birt, lucru pe care i l-am împărtăşit. S-a uitat tâmp la mine, a dat din umeri şi şi-a aprins un Kent. Acesta este unul dintre motivele care mi-au ieşit astăzi în cale pentru care mi-aş dori să fug într-o ţară care măcar pare civilizată de aici din România.

Ziua a continuat fără incidente, întrucât m-am izolat în birou şi nu m-am mai expus pericolelor.

În drum spre casă, m-am oprit la o florărie. Aveam eu două mame pe listă pentru care voiam să cumpăr flori frumoase. Am ochit nişte begonii şi aşteptam cuminte la rând. După mine intră o doamnă spre cincizeci de ani (deci nici bătrână, nici gravidă). Alege şi ea trei lalele. Când mi-a venit rândul, politicoasă şi bine crescută, am rostit:

-          Bună ziua, aş dori şi eu două flori, dar în ghiveci.

-          Vă supăraţi dacă o servim înainte pe doamna, mă întreabă vânzătoarea. Evident se referea la doamna cu cele trei lalele, care după cum vă spuneam nu părea nici bătrână, nici gravidă şi nici bolnavă…

-          Da, mă supăr. Credeţi că de plăcere stau aici în florărie, sau pentru că nu îmi place cum ninge afară? Mergând pe acest raţionament, de ce nu serviţi înaintea mea pe toată lumea care este în spatele meu la coadă?

-          Vai, dar nu vă supăraţi, amândouă îmi sunteţi cliente.

I-am zâmbit în timp ce mă gândeam că mai mult ca sigur doar doamna cu lalelele îi va mai fi clientă de acum încolo, pentru că pe mine m-a pierdut. Mai bine mă tocmesc cu florăresele în piaţă, măcar alea îmi arată respectul cuvenit şi dacă le cer, îmi ghicesc şi-n palmă în preţul buchetului. Şi iarăşi m-am întrebat eu de ce nu plec naibii în Australia…?

Am ajuns acasă cu paltonul meu crem şi cu mănuşile mele albe murdare de pământ de la ghivece, pentru că doamna de la florărie nu a mai avut plase mari pentru flori şi nici nu a vrut să îmi împacheteze ghivecele pentru că „arată mai bine cu o fundiţă roşie şi atât”. Oare cât costă avionul one way to Australia?

După toate acestea, m-am ales şi cu o uşoară indigestie şi cu o vizită prelungită în camera intimă, indigestie cauzată de îngurgitarea unor alimente preparate în mediu insalubru în cârciuma mai sus amintită. În plus, pe Facebook nu a vrut deloc sa funcţioneze un Quizz pe care chiar doream să mi-l fac. Din motive necunoscute mie şi independente de mine, Use of application “Află care este numele tău de manelist.” has been restricted.

În concluzie, ori fug din ţară, ori mă apuc să scriu “Jurnalul românului care nu a avut unde să emigreze din motive nici măcar de el ştiute”.

PS La mulţi ani dragele mele semene, să vă fie anul precum o primăvară continuă!

Astăzi am văzut un Cooper. Mini Cooper. Care nu era mai puţin de Cooper S, cu tot tacâmul, jante, piele… Nimic frapant, până în momentul în care conducătoarea auto care deţinea cheile, înainte de a se urca la volan, a aruncat neglijent pe scaunul din dreapta „VUItonul” din dotare şi a aranjat pe scaunul pe care urma să se suie un minunat prosop de baie colorat. Care nici măcar nu se asorta cromatic sau ca textură cu tapiţeria din piele a autoturismului.

De aici concluzia: nu contează din ce groapă ai ieşit, important este să ştii să păstrezi anumite aparenţe.

Şi nu, nu era o piţi!

… aţi remarcat şi voi? Ieri, în munţii de zăpadă proaspăt ninsă,  s-a împotmolit un Matiz chiar lângă mine. Era pe întunericitelea. Am pus braţul vânjos la muncă şi am început să-l împing. În mod miraculos, am reuşit să-l şi dezăpezesc. Tipul de la volan, când a văzut că sunt femeie, a fost atât de uimit încât era să mă calce. Noroc că sunt agilă şi am sărit din faţa bolidului. Când s-a dezmeticit, a băgat în marşarier şi nu mai pritidea cu mulţumirile. Cred şi eu, în România de azi e ciudat dacă te ajută cineva în mod voluntar. Iar zăpada depozitată stângaci sub formă de movile prin fiecare locuşor liber existent din oraş cred că se va topi prin august…

După cum bine ştiţi, de vreo două zile ninge. Dar ninge vârtos, nu glumă. Chiar frumos aş zice. Suntem deja obişnuiţi să ne ia zăpada pe nepregătite, chiar dacă locuim într-o zonă cu o climă temperat continentală şi acum suntem în ianuarie. Nu e nicio problemă. Ne descurcăm. Mai cu o lopată, mai cu o măturică…

Plec către birou de dimineaţă. Ca de obicei. Îmi iau măsuri de precauţie şi plec o idee mai devreme. După ce am colindat fără succes pe la vreo trei chioşcuri, prin nămeţi, după ţigări, am luat-o uşurel către maşină, pe care am găsit-o cu ajutorul alarmei. Nu recunoşteam nimic din peisajul în care îmi aduceam aminte că am parcat maşinuţa mea aseară. Dezăpezesc cu mâna uşa din spatele şoferului pentru a-mi lua kit-ul de înlăturare al omătului frumos aşezat pe maşină şi în jurul ei. În spatele maşinuţei era o intersecţie pe care eu trebuia să o atac cu spatele pentru a putea să mă înscriu corect pe traiectul de rulare. Dezăpezesc portiera şoferului, pătrund în autovehicul, scot din viteză, trag frâna de mâna (inutil de altfel, pentru că maşinuţa mea, zisă şi Pedro sau Măturica avea botul bine înfipt într-un uriaş morman de zăpadă), pornesc motorul care, cuminţel începe să toarcă. Dezaburire şi degivrare, verificat, pornite şi ele pentru înlesnirea procesului de plecare în condiţii de vizibilitate optime. Nu trebuie să mai spun că intersecţia despre care vorbeam era plină de zăpadă şi de urme de maşini.

După 10 minute Pedro era pregătit pentru plecare. Mă sui la volan. Deja era cald în habitaclu, lucru care m-a făcut să zâmbesc confortabil. Marşarier şi dă-i şi luptă. Peste câteva minute, un coleg participant la trafic, cu o maşină serioasă, vorba aia, cu ochişorii lui de vultur mi-a sesizat intenţia de părăsire a locului de parcare, tocmai bun pentru autoturismul în care se afla. Eu am sperat că, având interes la acel loc, va coborî şi îmi va da un brânci ca să eliberez parcarea. Deşarte speranţe… Într-un final, exasperat de inutilitatea caznelor mele de a extrage maşinuţa (care are sub o tonă cu mine cu tot la volan….), a dat a lehamite din mână şi a plecat uşurel în căutarea unui alt loc călduţ şi liber. Imediat după plecarea lui, apare un alt doritor de loc de parcare. Am avut un deja-vu. A stat câteva minute, timp în care îi urmăream precum o fiară mişcările prin oglinda retrovizoare, apoi a plecat tocând mărunt din buze. Vă daţi seama că tot pe mine mă bodogănea, dar să fi coborît să mă ajute, nici vorbă. Of, cavalerismul, nici când e mânat de interese, nu se mai arată.

După acest episod, jalnic aş putea spune, am hotărât să iau tramvaiul. Tramvai pentru care evident îmi trebuia bilet. Vânzătoarea, liniştită în ghereta ei încălzită, îmi spune că îmi trebuie card de încărcare a contravalorii biletului, pentru că în curând tichetele se vor scoate din circulaţie. Îi explic că poate voi mai folosi transportul în comun iarna următoare şi că nu am nevoie de card, vreau doar 2 călătorii. Ea îmi repetă că îmi trebuie card. Eu pierd tramvaiul în timpul acestei discuţii. Încerc să nu mă enervez. O ţin pe-a mea că vreau bilet, care şi aşa e mult prea scump pentru ce oferă… Într-un final o conving şi-mi vinde în scârbă tichetul.

Prind un tramvai, în 10 minute cobor în staţia de destinaţie, după ce am fost atent verificată la bilet de către o doamnă controlor. Eu, agilă, zic să fac o schemă de evitare a nămeţilor şi o iau pe o scurtătură, pe la intrarea din spate a curţii unde am biroul. Ajung la poartă. Încuiată! Ca să o iau pe la poarta principală, aveam de ocolit şi de mers pe jos în condiţiile vitrege ale vremii vreo 10 minute. Încep să mă enervez din nou. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi sar gardul, care nu cred că avea mai mult de 2 metri.  Un fleac. În timp ce săream gardul, telefonul începe să sune. Normal… Rezolv problema urgent, în săritură.

În momentul în care am ajuns în birou, la o oră după ce am ieşit din casă, mă simţeam de parcă muncisem toată ziua. Era abia 9.05… iar eu aveam o zi lungă în faţă. Dar totul este bine atunci când se termină cu bine.

Cum toată lumea ne povestea extaziată despre Avatar, am zis să nu fim noi mai altfel şi să mergem de urgenţă să-l vizionăm. Dar nu oriunde, obligatoriu la AFI Palace Cotroceni, proaspătul mall ridicat pe Dealul Cotrocenilor, la noua găselniţă de scos banii oamenilor din buzunar, IMAX…!!!

Ca orice om civilizat, mă apuc să sun la 021.407.00.00, ca să fac o rezervare. Fraţilor, am stat o oră, după ceas, la telefon, tot încercând. Pauză. Dacă nu suna ocupat, îmi intra un robot, care mă ruga să nu închid pentru că voi fi preluată imediat de către un operator. M-a scos din minţi. Robotul, da. Şi m-a mai scos din minţi şi operatorul care nu voia să îmi preia apelul. O oră am stat cu receptorul în ureche. E incredibil. Eu înţeleg că toată populaţia Bucureştiului vrea să vadă cel mai scump film ever made, but still… Mâine mă duc peste ei ca să fac personal rezervarea. Asta pentru că m-am enervat. Noroc că-mi trecere repede. E uimitor cum lipsa de civilizaţie din România a reuşit să te lovească şi atunci când eşti ascuns în casă. Hai, când ieşi pe stradă ai toate şansele să întâlneşti toţi meltenii şi needucaţii. Dar când apelezi la serviciile, pe banii tăi, ale unor companii serioase nu sună bine. Pentru companiile alea. Însă se pare că la noi concurenţa nu este atât de mare şi se întâmplă să nu ai de ales unde să îţi cheltuieşti bănuţii şi tot la companiile acelea ajungi. După cum spuneam eu atunci când mă mai supără oamenii din ţara asta: fraţilor, noi nu ne mai facem bine niciodată!