“I wish a falling star could fall forever
And sparkle through the clouds and stormy weather
And in the darkness of the night
The star would shine a glimmering light
And hover above our love…”

mmm

Sugestiv intitulat, volumul în discuţie adună informaţii practice şi extrem de folositoare atât pentru cei care doresc să deprindă atitudinile corecte defensive şi sportive la volan, cât şi pentru cei care au de gând să îşi îmbunătăţească aptitudinile.
Cartea este structurată pe capitole, care cuprind parte teoretică, ajutată de foarte multe fotografii, care ilustrează comportamente corecte sau incorecte, iar la final, puteţi găsi un set de exerciţii pentru punerea în practică a celor explicate în cele peste 230 de pagini ale cărţii.
În Cuvânt înainte, Titi Aur explică diferenţele dintre un pilot şi un conducător auto, dintre maşina de curse şi autoturismul de stradă. Întotdeauna un pilot, ajutat şi maşina sa, într-o cursă care se desfăşoară într-un mediu controlat, va împinge la maximum atât calităţile sale, cât şi pe cele ale maşinii. Nu trebuie omis faptul că nivelul de siguranţă este mult mai mare, iar o eroare de pilotaj, de cele mai multe ori, îl va face să piardă cursa. Pe stradă, aceeaşi greşeală poate duce la un accident soldat cu victime.

„În automobilism, principala diferenţă între a conduce şi a pilota este că, în primul caz, nici autoturismul, nici şoferul nu se vor afla niciodată la limită,  pe când, în cel de-al doilea, pilotul va încerca permanent să se poziţioneze la limită, atât în ceea ce priveşte propriile calităţi, cât şi în ceea ce priveşte calităţile maşinii de curse pe care o conduce.” – Titi Aur

Chiar dacă această carte nu îşi propune să facă o analiză a situaţiei şi statisticilor rutiere din România, care este ţara cu cele mai multe accidente din Europa, ea poate fi considerată un semnal de alarmă şi un bun început pentru noi, şoferii, să ne însuşim un mod corect şi preventiv de a conduce, prin asimilarea unor elementare cunoştinţe despre diverse comportamente pe care trebuie să le dobândim şi situaţii prin care este posibil să trecem.
Ne-am obişnuit să avem o anumită poziţie la volan, individuală, dobândită natural sau învăţaţi fiind de alţii mai experimentaţi decât noi. Dar oare, poziţia pe care o folosim de ani de zile, este cea corectă? Putem afla foarte uşor din capitolul dedicat, Poziţia corectă la volan, unde ni-s explicaţi toţi paşii care trebuie urmaţi pentru a avea o poziţie sigură, care ne oferă posibilitatea manevrării corecte a comenzilor autoturismului şi comodă, pentru ca orice mişcare să fie naturală. Tot aici ne sunt prezentate greşelile frecvente în stabilirea poziţiei, distanţele corecte între diverşi parametri şi concluzii care ne fac să reţinem mai uşor ceea ce am citit.
Un alt capitol, care mie mi s-a părut foarte important, este Circulaţia mâinilor pe volan. De câte ori nu am văzut şoferi care îşi împletesc mâinile în curbe sau conduc şmecher cu o mână la ora 6? Este total incorect şi periculos, viteza de reacţie în caz de pericol este evident încetinită. Eu am învăţat la şcoala de şoferi că poziţia corectă este la 10 şi 10. Greşit! Autorii aduc argumente contra şi explică de ce poziţia de 9 şi 15 este cea care trebuie folosită, atât pentru siguranţ, cât şi pentru maximum de manevrabilitate. Mie mi s-a părut de folos întregul capitol, mai ales că îţi oferă sfaturi despre cum să conduci în viraje sau în acul de păr. La final există o succesiune de fotografii care ilustrează foarte clar poziţiile periculoase ale mâinilor pe volan.
La capitolul Frânarea, aflăm că, din punct de vedere al siguranţei deplasării, frânarea este cea mai importantă manevră care poate fi realizată.  Autorii ne fac o trecere în revistă a situaţiilor în care efectuăm această manevră, de ce frânarea de urgenţă se face diferit faţă de cea în cazul evitării unui obstacol. Accelerarea primeşte şi ea un capitol dedicat. Chiar dacă nimic nu pare mai uşor decât să apeşi pedala de acceleraţie, dacă acest lucru se face incorect, controlul maşinii este foarte uşor de pierdut, iar în unele cazuri, utilizarea corectă a acestei pedale, îţi poate salva viaţa.
În ceea ce priveşte Schimbrea treptelor de viteză, acest lucru presupune o însuşire corectă a acestor manevre şi a cunoştinţelor teoretice care te fac să înţelegi de ce schimbarea vitezelor este importantă nu numai pentru deplasare, ci şi pentru siguranţă pasagerilor şi manipularea maşinii într-un mod care o protejează. Tehnica „vârf-călcâi” se adesează celor talentaţi, nefiind la îndemâna oricui. Ea este foarte mult folosită de către piloţi în curse, pentru a-i ajuta să aibă un impuls rapid de accelerare, fără a pierde foarte mult timp în curbe, prin frânare. O serie de imagini prezintă tehnica vârf-călcâi (şi dublul-debraiaj, de altfel) descompusa la nivelul fiecarei mişcări a picioarelor şi a mâinii drepte de pe schimbător.
Capitolul abordează informaţii utile şi celor care conduc o maşină cu cutie de viteză automată, unde lipsa pedalei de ambreiaj nu este asociată cu un stil de şofat nesportiv sau fără dinamism.
Autorii ne explică tot ceea ce trebuie să ştim despre Aderenţă şi cum pierderea ei duce la pierderea controlului maşinii (cu excepţia tehnicilor speciale folosite în curse). Face o trecere în revistă a importanţei aderenţei şi echiparea autovehiculului cu pneuri potrivite maşinii şi carosabilului, în funcţie de anotimp sau condiţii meteorologice.
Capitolul Viraje şi traiectorii este deosebit de util celor care merg mult la drum lung. Bineînţeles, informaţiile de aici sunt bine de ştiut pentru orice şofer, însă aici sunt explicate foarte bine tipurile de viraje, de la cele simple, până la acele de păr, abordarea lor şi sfaturi pentru ieşirea din posibile situaţii critice.
Dacă până în acest punct al cărţii găsim sfaturi şi procedee pentru condusul de zi cu zi, de pe la mijlocul cărţii întâlnim informaţii care se referă mai mult la pasionaţi, la cei care doresc să îşi apropie stilul de cel al piloţilor, iar aici ne referim la frânarea cu piciorul stâng sau tehnica apel-contra-apel (scandinavian flick).
Un alt capitol, foarte important, abordează Situaţiile dificile. Acestea pot apărea din cauza factorilor meteorologici: ploaie, zăpadă sau polei. Fiecare tip se abordează diferit, maşina întâmpină greutăţi în a asculta comenzile, iar şoferul se poate speria şi acţiona instinctiv şi greşit. În acest capitol aflăm ce este o acvaplanare şi cum îi putem face faţă, cum să abordăm un drum plin de zăpadă şi cum ne descurcăm pe polei, cum folosim frâna şi schimbarea treptelor de viteză.
Unul dintre capitolele finale descrie Principiile conducerii defensive. Ştim că în interacţiunile cu maşina apar pietoni, motociclişti, biciclişti, animale sau căruţe. Chiar dacă în cazul unui accident, vina poate să nu aparţină conducătorului auto, acest lucru poate fi extrem de neplăcut şi traumatizant. Aşa că, Norin îmbie la însuşirea a trei reguli de conducere defensivă şi implicit preventivă: Identificaţi ameninţarea! Analizaţi şi înţelegeţi ameninţarea! si Acţionaţi în timp util!
La sfârşitul cărţii găsim o serie de teme şi exerciţii, pe care le putem efectua în zone sigure (poligoane), pentru a încerca să fim pregătiţi în situaţii mai puţin plăcute. Un om antrenat va face mai uşor faţă situaţiilor care pot părea extreme, din cauza factorilor de drum sau de mediu.

„Conducerea unui autoturism este relativ simplă, dar necesită din partea şoferului o sumă de calităţi foarte clar definite. Din multe puncte de vedere, conducerea unui automobil în traficul rutier este o activitate mai solicitanttă, mai dificilă chiar decât pilotarea unui automobil de curse pe o probă specială. Pericolele sunt mai multe, diversificate, solicitarea atenţiei poate fi mai mare, uneori, reflexele pot fi – şi chiar sunt – puse la încercare mult mai des şi mai pe neaşteptate decât pe un circuit dedicat, soluţiile corecte de gestionare a unei situaţii delicate sunt mult mai puţine. Deşi, la prima vedere, poate părea exact invers, provocările la care un şofer – mai ales în traficul din România – este silit să răspundă corect sunt mai intense şi mai dese decât provocările la care este silit să răspundă un pilot în competiţie. Consecinţele posibile în cazul unei manevre, acţiuni, strategii greşite sunt, de asemenea, mult mai grave în trafic. Mi se pare evident: şofatul nu trebuie desconsiderat sau tratat cu superficialitate.” – Norin Păuşan

Cartea este bine scrisă, încercând cu succes să acopere cât mai mult din tehnicile folosite în automobilism, este folosit în redactarea ei un limbaj comprehensibil, chiar dacă unii termeni sunt tehnici. Ce mi-a plăcut cel mult este că, chiar dacă vorbim de pasiuni sau de nevoie, totul în această carte este axat pe siguranţa oamenilor implicaţi.

Din punctul meu de vedere, este o carte de nota 10, care ar trebui să existe în biblioteca oricărui şofer, indiferent că este amator sau profesionist!
Auto Control are şi pagină de Facebook, are chiar şi un blog. Pe pagina de Facebook se pot face comenzi sau puteţi pune întrebări suplimentare autorilor. Cât despre blog, mi-ar plăcea să fie mai multe articole de profil.

Ah, să nu uit! La mulţi ani, Norin! Să fii fericit şi aşteptăm cu nerăbdare următoarea ta carte!

Se împlinesc 160 de ani de la naşterea jupânului. Poate că acest moment ar fi trecut pe lângă mine, dacă prietenul google nu m-ar fi atenţionat. Mi-am amintit cu drag de operele citite, piesele de teatru la care am fost, replicile sale consacrate şi atât de actuale, chiar dupa mai bine de un secol jumătate! Încă numărăm steagurile din doi în trei, pe la şcoala de fete sau pe la primările şi ne lovim de lipsa de “rezon” la tot pasul, iar solidaritatea civică este atât de bine exprimată prin deviza “Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!“. Ca să nu mai spun că, turmentată au ba, tot nu ştiu cu cine să votez…

Caragiale rămâne, fără dubiu, unul dintre preferaţii mei! Maestre, jos pălăria!

Sătămâna trecută, George Arion a lansat chiar de ziua lui, o carte pe care o aşteptam cu sufletul la gură. Un nou roman, în care, este protagonist un personaj deja vestit: Andrei Mladin, cunoscut de către cititorii de profil şi din Atac în bibliotecă, Pe ce picior dansaţi, Profesionistul sau Trucaj. Fortăreaţa Nebunilor este noua carte a lui George, care mă aşteaptă cuminte pe noptieră, ca să mă apuc să o devorez. Nu trebuie să mai spun că am primit un autograf cum numai George ştie să dea…

Am profitat de ocazie ca să achiziţionez şi ultima carte a lui Bogdan Hrib, lansată cu o săptămână în urmă, moment la care eu am lipsit (iertare, Bogdane!), carte numită „Ucideţi Generalul” şi care continua aventurile lui Stelian Munteanu. Abia aştept să văd ce a mai pus la cale acesta!

Evenimentul a avut loc la Cafepedia, iar eu am fost foarte bucuroasă ca am reîntâlnit prieteni dragi: Oana Stoica Mujea, Lucia Verona, Monica Ramirez, Bogdan şi George, dar şi pe cel care a vorbit absolut superb despre autor şi personajul său proaspăt lansat: Alex Ştefănescu. Iar dacă domnul Stefănescu spune că un roman este bun, apoi nu mai există niciun drept de echivoc.

În rest ce să vă mai spun? Multă lume, muzică bună, croissant-e care numai la Cafepedia se găsesc, atmosferă relaxată. Bogdane, aştept cu interes următoarea lansare!

Foto: Oana Stoica Mujea

Îi mulţumesc şi eu lui Nelu Vlad (pe care îl bănuiesc a fi solistul) şi formaţiei Azur (din care cred că face parte acesta) pentru cele 6 minute de încântare!

Azur – Mona

Black Swan – dramă, notă pe imdb 8,5, şanse mari de oarece Oscaruri. Un film despre pasiune şi perfecţiune. Un film despre sacrificii.

Fair Game – dramă-acţiune, notă bunicică pe imdb – 7. Un film despre corupţie, conspiraţii, americănisme. Iteresant.

Am văzut şi trei filme animate: Dragon Hunters, Megamind şi Sammy’s Adventures.

Partea bună e că am alternat vizionatul filmelor cu cititul, în trei zile am reuşit să văd cinci filme şi să citesc trei cărţi (Agatha Christie) şi nu am de gând să mă opresc.

Hai, week end plăcut vă doresc!

Dacă Umbra Vântului am încercat să o citesc încet, precum o mâţă care se joacă cu prada sa cât mai mult, amânând inevitabilul final, savurând scriitura miraculoasă a lui Zafon, cele 472 de pagini ale romanului Jocul îngerului le-am devorat cu sălbăticie în doar două zile. Scris în acelaşi registru, al unei Barcelone fetide, tenebroase şi pline de umbre şi de mistere, romanul te înconjoară şi te încătuşează între cuvintele lui, precum o pasăre mare de pradă care, pentru a te momi, scoate incredibile triluri de sirenă. Nu ştii dacă să mai rămâi sau să fugi. Dar vei sta docil, cu inima mică de speranţă, trăind alături de David, personajul în jurul căruia ceilalţi eroi prind viaţă. Rezist şi acum, cu greu, tentaţiei de a vă dezvălui cumplita lui poveste. Dar oare despre ce vorbeşte Zafon în Jocul îngerului? Despre iubire cutremurătoare, care sleieşte fiinţa umană precum o boală mortală? Despre chinul scriitorului în drumul său către naşterea operei supreme? Despre iminenta moarte care pândeşte, mârşavă, noi suflete…? Eu cred că el descrie într-un mod profund şi obiectiv toate fricile naturii umane superioare. Nimic nu este uitat. Relatat într-o manieră cursivă, romanul te plimbă printr-un păienjeniş de indicii, care te fac să te îndoieşti de propria judecată. Nu te poţi opri din a presupune ce s-a întâmplat sau ceea ce va urma să se petreacă. Naraţiunea este înţesată de simboluri care mai de care mai stranii şi oculte. Povestea trece de orice frontieră a realului. Te întrebi într-un final, dacă este viaţa unui nebun plin de imaginaţie (doar este un geniu… ), care delirează în agonia propriei creaţii sau este o victimă a unui pact semnat cu… diavolul. Cine este îngerul? Un distrugător sau un creator? Este el nemuritor? Este el iertăror? Este cu adevărat un înger?

De-a lungul lecturii, uneori m-am gândit la Faust şi al său destin blestemat. Alteori, imaginaţia m-a dus la contemporaneitate, la acţiunea filmului Fight Club… Cine este David? Sau poate, ce este el? Un om plin de har, care îşi vinde sufletul în ultima clipă a existenţei sale, plin de speranţa atingerii absolutului? Sau schizofrenic muribund care agonizează în mizeria propriei vieţi debordante de talent…

Jocul îngerului îşi intersectează cu Umbra Vântului locuri şi decoruri comune, personaje şi istorii. Chiar dacă se întâmplă în acelaşi secol, iar Jocul a fost scris după Umbră, indiferent de ordinea în care sunt citite, unele pasaje din cele două romane vor smulge zâmbete de familiaritate şi bucurie a regăsirii.

Zafon reuşeşte, printr-o inimaginabilă putere de manipulare a cuvintelor, să trezească simpatia faţă de cei care se răscolesc în temniţele avide ale creaţiei. Odată intrat în acest joc, fatalitatea este doar următorul pas…

Jocul îngerului este, în mare parte, istoria unei mari speranţe. Un roman fantastic, o lectură plăcută şi halucinantă care poate aminti de creaţiile lui Poe, o proiecţie a celor mai ascunse simţăminte pe care un suflet le poate scoate la lumină.

Făcând comparaţie între cele două cărţi, Umbra Vântului mi-a plăcut mai mult, cu al ei Daniel timid şi pasionat de lectură, însă, pe David din Jocul îngerului, l-am iubit de departe, cu o intensitate epuizantă.

Atât cititul, acţiune la îndemâna aproape oricui, cât şi scrisul, lucru destinat celor atinşi de talent, mă bucură deopotrivă. Zafon mi-a oferit acest cadou, scriind parcă, numai pentru mine, cele două intrigi senzaţionale, care tratează acest minunat bun al omenirii: cuvântul, din ambele perspective.

Ultimul roman rămas necitit, Marina, îl păstrez ca pe un dar de Crăciun, plin de surprize, care să mă bucure cel puţin la fel de mult ca cele dinaintea lui. Aştept cu teamă şi cu nerăbdare momentul în care o să citesc primele rânduri.

Aş dori să-l felicit pe Dragoş Cojocaru, cel a care a tradus cele două romane a lui Zafon, într-un mod unic, remarcabil.

După ce am citit-o, am hotărât – cu durere – că trebuie să mă las de scris. Mai bine zis, dacă aveam în plan să scriu vreodată un roman, citindu-l pe Carlos Ruiz Zafon, convingerea că acest lucru nu este pentru mine a apărut ca o gheară mârşavă din întuneric, luându-mi gândul. Talentul copleşitor al cărei martoră am fost timp de aproape 500 de pagini, mi-a arătat că unii oameni pot avea har. Îmi pare doar rău că nu l-am descoperit mai devreme pe Zafon. În ultimele câteva zile, timpul meu a fost măsurat în cuvinte.

Umbra vântului este un roman superb. Superb scris. Nu neapărat subiectul face această carte extraordinară, ci felul în care autorul s-a jucat cu cuvintele, împletindu-le într-o poveste de dragoste plină de suspans. Odată începută, e greu să te desparţi de ea. Am devorat-o dorindu-mi să nu se termine niciodată. Spre finalul ei, citeam cu parcimonie, doar câteva pagini pe seară. Nu îmi doream să o las, dar nici să ajung la finalul ei. Ea însăşi a creat o poveste cu mine. M-a făcut să simt teroare, milă, duioşie, tristeţe, fericire şi dorinţă. Toată experienţa mea, în materie de lectură, nu m-a ajutat să am o singură bănuială despre ce se va întâmpla. Îmi vine să vă povestesc. Dar nu ar fi cinstit.

O Barcelonă cu accente gotice, cu personaje misterioase care te fac să nu ştii dacă sunt imaginare sau reale, o cautare a Eului şi replicarea lui la nişte decenii distanţă fac subiectul unuia dintre cele mai frumos scrise romane care mi-au picat în ultima vreme în mână. Citind destul de mult, zic eu, e greu ca o carte să mă impresioneze în felul în care a făcut-o Umbra vântului. Este incredibil darul autorului de a te insinua în poveste. Nu ai cum să nu simţi! Nu ai cum să nu speri! Nu are cum să nu ţi se încrânceneze carnea pe tine! Abil intercalate, povestirile personajelor din carte, te fac să descoperi secrete  inavuabile. Personajele au o viaţă care evadează dintre cuvinte şi îţi strigă în faţă durerea, frica, iubirea şi speranţa. Eroi cu păcate atent ascunse, cu dorinţe machiavelice clădite în ani sau cu puritatea primei iubiri înflorind pe sub gene îşi fac loc în sufletul tău, impunându-se în faţa oricărei urme de voinţă pe care ai putea-o avea. Acţiunea te ţine într-o stare acută de alertă. Finalul te lasă răvăşit, pe jumătate zâmbind, pe jumătate copleşit de tristeţe. Iar dacă ai mai avea o jumătate, aceasta ar fi covârşită de sentimente confuze cu privire la ceea ce este cu adevărat important în viaţă: ura, dragostea, sănătatea, moartea, frumuseţea, jurământul, familia, orgoliul, secretul, onoarea, prietenia…

O dublă poveste devenită una singură. Unica poveste care rămâne.

Dacă nu aţi apucat să o citiţi, daţi fuga la prima librarie şi cumpăraţi-o! O lectură minunată!

Aş reciti-o la nesfârşit, însă mai am pe noptiră celelalte două cărţi ale lui Zafon traduse în limba română – Jocul îngerului şi Marina. Pe care amân să le încep. Din aceeaşi teamă că îmi vor plăcea prea mult. Şi că vor trece pe lângă mine ca o umbră de vânt, lăsându-mă în aşteptare, neterminată.

O vâltoare a dragostei transmisă în cuvinte care abundă de trăiri pasionale.

Puţin peste o oră de relatare al cărei tragism te face să te înfiori.

Florina Cercel, singur actor pe scena unei poveşti arzătoare de iubire.

O cameristă… o sală plină. Un spectacol care nu trebuie pierdut.

Mă înclin!