Una peste alta, a fost o zi foarte agitată. Oare de ce nu mă miră? Orice este legat de mine are un anumit grad de agitaţie, pe principiul: eu nu mă liniştesc niciodată. Dar nu-mi pare rău.

Ziua mi-a început cu telefonul Anei, care a plecat alaltăieri dimineaţă în Canada. M-a sunat de pe pistă, înainte să urce în avion. Ana, sper că aţi ajuns cu bine, aştept veşti de la voi şi să ştii că alaltăieri am purtat tricoul de la tine, după cum se poate vedea şi în poză. Nu am avut niciun ziar la mine care să dovedească data, însă mă vei crede pe cuvânt!

Jumătate din zi am petrecut-o răspunzând la cele peste 180 de mesaje de pe Facebook, care pe perete, care pe privat, sms-urilor şi la cele două telefoane care au sunat încontinuu. A fost impresionant! Mulţumesc pentru că v-aţi gândit la mine!

Am primit flori şi cadouri superbe, dar cel mai mult m-a bucurat faptul că am nişte oameni minunaţi lângă mine.

După-amiază am fost la Muzeul Literaturii Române, la Gala Blog de Blog, unde am reîntâlnit prieteni dragi: Alina, Laura, Chinezu, Alex (mulţumesc pentru fotografie), Lucia Verona, GS, Oana şi am cunoscut în realitate alţi prieteni, la fel de dragi, de pe Facebook: Ada, Val, Titus şi Tanti Jeni.

Seara am luat-o uşurel către petrecerea Roblogfest, unde nici allias.ro şi nici blogosphera.ro nu s-au lipit de niciun premiu. Dar na, aşa-i în tenis. Măcar i-am cunoscut live pe Vis Urât, care este foarte simpatic, pe Zoso, la fel de simpatic, care a făcut cunoştinţă cu mine printr-o strângere de gât, pe Piticu şi pe Alex de la subiectiv.ro.

Ca să nu mai spun că nu am câştigat nici iPad-ul de la concursul lui Chinezu. Dar nu-i bai!

Trăgând o linie, am avut o zi absolut superbă şi plină de evenimente. În plus vremea a fost  atît de frumoasă, încât nu am putut-o păstra numai pentru mine şi i-am dedicat-o lui Candice, ştiind cât de mult iubeşte ea soarele. Căci da, ziua mea a fost chiar prima zi de primăvară adevărată!

P.S. Alex a suportat cu stocicism plimbările în care l-am târât şi nu a comentat, nu m-a ucis.

Foto: Alex Mazilu

Doar că am umblat până n-am mai putut.  Seara când ajungem acasă, cădem laţi. La propriu. La 9 pm suntem pat. Şi dimineaţa o luăm de la capăt. Alex la poligon, eu prin oraş.

Băi, la ăştia e iarnă. Jur. Azi au fost 12 grade. M-am îmbrăcat cu două tricouri cu mânecă lungă, peste care am pus două hanorace. Am uitat să vă spun că de două zile plouă. Dar nu e nicio problemă, e atât de curat, încât atunci când se usucă pantalonii, nu e un fir de praf pe ei. Evident că nu îmi luasem nicio umbrelă cu mine. Aşa că am cumpărat una ieri de la Grădina Zoologică. Acolo cea mai ieftină era 6,5 euro, la supermatket 2,5 euro.

Mâine cică se face frumos. Ar trebui, pentru că vreau să merg la Stadionul Olimpic şi să urc în turn. Cică atunci când e senin se văd Alpii.

Vă las. Mă apuc de scris. Revin cu poveşti şi poze.

Episodul 2, zona Marienplatz şi despre cum şi nemţii sunt cam hoţomani.

M-am tot gândit cu ce să încep, ce să vizitez mai întâi. Şi pentru că tot nu eram hotărâtă, am luat metroul până la Marienplatz.

Piaţa este considerată inima oraşului. Este împrejmuită de clădiri vechi şi terase, are o fântânică, Fischbrunnen (sec. XIX) şi un obelisc pe care tronează o statuie aurie a fecioarei Maria (1638). Tot aici sunt clădirea veche a primăriei şi clădirea nouă a aceleiaşi instituţii. Printr-un gang al clădirii vechi, se ajunge în Viktualienmarkt, o piaţă mărginită de terase, în care dacă stai rău cu poftele nu ai ce căuta: fructe, specialităţi din carne şi brânzeturi, plante şi băuturi. În partea opusă începe zona pietonală, plină de magazine, unde am învăţat un nou cuvânt: „Reduzierte”. Zona pietonală se termină în Karlsplatz.

Cum am ieşit din metrou, aglomeraţie mare. Normal, e sâmbătă. În buza ieşirii, o mare gaşcă bea bere. Mă pun lângă ei ca să mă apuc de fotografiat. Că doar v-am promis… Unul dintre ei mă vede singură, se milostiveşte de mine şi hai să mă tragă-n poză, ca să nu creadă lumea că am luat fotografiile de pe net. Aşa că, mă pune lângă un prieten d-ai lui şi ţac pac. Iată ce a ieşit:

Cladirea veche a primăriei, construită în 1474 în stil gotic, găzduieşte acum un muzeu de jucării. Neavând un unghi prea bun, am fotografiat şi eu ce am putut.

Primăria nouă a fost terminată în 1908 şi în vârful ei se găseşte Munchner Kindl (Copilul din Munchen), simbolul oraşului. Tot aici, în diferite momente ale zilei, cei care sunt în piaţă se pot bucura de un spectacol dat de Glockenspiel, orologiu cu figurine.

Viktualienmarkt este o piaţă cu origini încă din 1807.

Ce am observat: foarte mulţi oameni au câini de companie. La ei câinii stau în casă, nu pe străzi, iar căţeii cerşetori acolo sunt cei care se milogesc prin piaţă, lăsaţi de stăpâni la uşa magazinului. Sunt foarte haioşi. Care mai de care mai grăsuţi, mai pieptănaţi şi cu fundiţe, bălesc la bunătăţile cu care oamenii ies din magazin. Cel mai tare câine pe care l-am văzut este cel de mai jos şi pe care l-am fotografiat după ce am cerut voie stăpânului său. Stăpân care avea cel puţin 263 de piercinguri la vedere. Nu vreau să-mi imaginez ce avea pe sub haine.

La ăştia, copii de mici sunt învăţaţi cu munca. Şi mă mai întreb de ce le merge economia…

Doamna cu flaşneta.

Ăştia-s nebuni cu bicicletele. Nu chiar ca la Amsterdam, însă dacă te-a pus naiba să nu fii atent sau să mergi pe pista dedicată, rişti să ajungi la spital. Merg şi cu scutere, dar mai puţin. Oricum mi-a plăcut cum şi-a lăsat proprietarul Vespa de mai jos. Dacă o lăsa aşa la noi, cred că veneau băieţii cu flexul şi rezolvau rapid problema…

Lângă Primăria Nouă se află Peterskirche (Biserica Sfântului Petru), cea mai veche biserică din oraş, construită cândva în secolul al XIII-lea. Am uitat să-i fac fotografii. Dar e frumoasă. Mâine urc în turn şi vă aduc poze de acolo.

Pe una dintre străzile laterale, se află Frauenkirche, bisercă ridicată între 1468 şi 1488. Este o basilică în stil gotic, cu turle ruseşti. Adăposteşte mormântul lui Ludwig IV al Bavariei.

După cum vă spuneam, n-am ocolit zona pietonală. Multe magazine, multe reduceri, multă lume. Într-unul dintre cele patru H&M-uri pe care numai eu le-am numărat, mi-am cumpărat una-alta. După ce am plătit îmi dădea mie un pic cu virgulă. Scot bonul, deam era în germană. Surpriză! O iau şi eu prin compararea semnelor de pe bon şi când colo, îmi pusese un produs de două ori.. Cu bonul în dinţi mă prezint la casă, explic, arăt sacoşa, doamna de la casă se convinge (eu să nu vorbesc germană înţeleg, dar ea să nu vorbească engleză nu înţeleg), ne conversăm prin semne şi-mi dă banii înapoi. N-au reuşit ăştia să mă facă pe vreo două continente şi se găsise o nemţoaică să mă facă. Noroc că vin din România unde traiul ne dezvoltă abilităţi deosebite de autoconservare.

Tot plimbându-mă, am mai dat de Muzeul Vânătorilor şi al Pescarilor, în care nu voi intra. Numai de vietăţi moarte şi împăiate nu aveam chef…

Una dintre străzile acestei zone se termină la Karl Tor, o poartă foarte frumoasă care are în faţă o fântână. La aceasta din urmă, veselie mare! Copii, câini şi adulţi la bălăceală.

Peste drum se află palatul de Justiţie, despre care nu am aflat prea multe.

Asta nu ştiu ce fântână e, însă mi-a plăcut.

Ce mi-a sărit mie în ochi astăzi, legat de nemţoaice? Ce să fac şi eu, mă uit după femei. Sunt deosebit de bine îmbrăcate, din punct de vedere al calităţii, însă majoritatea nu au pic de bun gust. Ciudat. Ca picanterii, dacă tot mă uitam după fete, am văzut foarte multe femei din zona ţărilor arabe, care deşi îmbrăcate din cap până în picioare, cu feţele acoperite şi cu ochelari de soare, majoritatea sunt cu genţi scumpe: Gucci, Vuitton. Atât se vedea din ele. La un anumit moment dat credeam că le văd pe aceleaşi trei, dar nu. Erau multe. Cel mai tare a foat când am văzut un grup, tot de trei astfel de doamne, ieşind dintr-un sex shop, fiecare având câte o pungă cu logo-ul stabilimentului respectiv.

Şi dacă tot a venit vorba de haine, există nişte doamne care nu cred că au egal în prost gust: „eijians”, if you know what I mean… Nu ştiu ce naţie sunt exact, urechea mea fină nu a reuşit să prindă meandrele concretului sunetelor folosite de ei. Japonezi nu erau. P-aia îi recunosc de la o poştă şi nu după aparatul agăţat de gât.

Gata pentru astăzi. Am muncit destul la acest post, ca să sincronizez fotografiile cu vorbele. Ah, am uitat să vă spun. Se pare că dă să vină vara. Azi am avut 24 de grade. Acest lucru nu a împiedicat diveste adolescente nemţoaice să poarte UGS-i.

Va urma. Dacă nu v-am plictisit deja.

Notă: Alex, în cea mai mare parte a zilei este spectator la o competiţie sportivă, acesta fiind şi motivul pentru care am venit în vacanţă la Munchen.

Scuze pentru aspectul neîngrijit al postului, din cauze necunoscute mie nu vrea să stea frumos aliniat.  (((((

30 iulie. M-am trezit cu dimineaţa-n cap. Aveam şi motive. Bagajele nu erau făcute, mai aveam ceva drumuri de făcut, ferma mă aştepta să o culeg… Alex, organizat ca întotdeauna, şi-a permis să doarmă mai mult. Lucru pe care nu l-a putut realiza din motive lesne de înţeles. Nu l-am lăsat eu.

Trec peste detaliile organizatorice, ajung la momentul chemării taxiului. Plecăm cu arme şi bagaje şi la 200 de metri de bloc, Alex îşi dă seama că telefonul lui era acasă cuminţel, la încărcat. Uf, nu e panică, bine că ne-am dat seama colea, vorba ‘ceea, lângă casă.

La aeroport multă lume, eu aveam laptopul împreuna cu nişte romane într-o geantă care era în altă geantă în care mai aveam vreun milion de alte lucruri. Evident ăsta era bagajul meu de mână. Şi mai evident este că m-au pus să descarc în coşuleţe tot ce aveam în geantă. Totul a decurs normal, lumea calmă, n-a urlat nimeni la mine.

Facem check in şi când să urcăm în avion, o voce blongă anunţă: Zborul Tarom 311, cu destinaţia Munich va avea o întârziere de 40 de minute”. Deosebit. Întrebat despre problemă, un amabil lucrător gelat şi fercheş de la Tarom ne comunică:

-         Este foarte aglomerat aeroportul din Munchen.

-         Oook. Păi bine, dar nu există posibilitatea să se anuleze zborul, nu? Sau să se dea peste cap tot programul de zbor…

-         Aţi auzit vreodată de vreun zbor Tarom anulat?

Am ignorat impertinenţa, explicându-i că dacă voiam întârzieri luam Blue Air-ul… Whatever, în jumătate de oră ne-au îmbarcat în rata de aeroport în care cred că erau vreo 38 de grade şi apoi spre avion via pistă. Era un neamţ lângă mine şi mă uitam cum transpiraţia cucerea centimetru cu centimetru din cămaşa lui. Faţa i-a rămas impasibilă până la îmbarcare. Numai uitându-mă la el îmi venea şi mie să transpir…

Zborul a decurs fără emoţii majore:

-         Vă aduceţi aminte de bagajul meu de mână care cântărea vreo 8 kilograme? Ei bine, când să-l urc în compartimentul pentru bagaje, era să-l scap în capul unuia, care săracul, a fost în pragul unei iminente fracturi de bază de craniu şi a scăpat ca prin minune. Datorită prezenţei mele de spirit de a mă sprijini cu tot cu bagaj pe piciorul lui Alex.

-         Mâncare ne-au dat în avion, ciulama de pui cu piure. Şi spumă de… ceva neidentificat, roz şi dulce. O bucată de pui plină de ciulama din furculiţa lui Alex a ajuns pe adidaşii mei, normal că pe partea unde nu era piele, adică de limbă şi şireturi. De curăţat n-am prea avut cum, eu având spaţiu personal în ambele părţi de vreo 15 centimetri. Într-un final am reuşit să culeg toată ciulamaua de pe mine. Ulterior, caserola cu spuma mai sus amintită a căzut pe podea şi cred că a ajuns de-a rostogolul până în faţă la pilot. Nimeni n-a raportat incidentul, aşa că am mers pe burtă.

-         Pilotul ne-a dus ultra rapid, ajungând la Munchen dor cu 5 minute întârziere faţă de ora iniţială.

-         O cădere scurtă într-un nor negru. Moment în care era să leşin peste vecinul neamţ din stânga, care în timpul mesei scăpase ceva din gură pe celalălt adidas al meu.

După aterizare, am schimbat un tren, un metrou şi un autobuz până la hotel. Dacă eu nu uitam acasă bileţelul cu staţia la care trebuia să coborâm, am fi ajuns mai repede. Aşa, cu două bagaje imense şi cu geanta mea de mână (8 kilograme, remember?), am acoborât aiurea şi am aşteptat încă 20 de minute acelaşi autobuz. În ploaie. Alex era pregătit, avea fâş. Eu nu. Când am coborât din tren, un domn respectabil stătea în faţa uşii, drept care, fără intenţie, am scăpat bagajul, pe care abia-l putea ridica şi care avea cam jumătate din greutatea mea, pe piciorul lui. Mi-a zâmbit şi a urcat în tren.

În plus, al doilea lucru pe care l-am uitat acasă a fost bileţelul cu telefonul prietenei mele care locuieşte în Munchen şi de la care trebuia să luăm ceva. Reuşesc să dau de ea printr-o altă prietenă care era în România şi care vorbea cu ea pe mess. Între timp ce vorbeam în România, telefonul meu dădea semne de baterie descărcată. Am reuşit să-l ţin totuşi în viaţă  până la hotel. Alex mai avea un pic şi mă asasina. Dar am scăpat.

Ce mi-a plăcut, şoferul autobuzului în care ne-am urcat, vâzând că în staţie era o persoană în cărucior, a coborât maşina până la nivelul bordurii. Noi, românii, mai avem mult de învăţat să construim lucruri care să-i ajute pe alţii şi în plus să îi şi ajutăm atunci când este cazul.

La Munchen ploua. Ştiţi că la Bucureşti erau peste 30 de grade. Ei bine, la Munchen erau 17. Am crezut că mor. În rest oraşul frumos (ce-am putut vedea în fuga transportului în comun). La hotel totul în regulă, aşa cum ne povesteau în materialele de prezentare.

Aşa cum scriau pe site, au internet. Gratis. Sau mă rog, prins în preţul camerei. Bine că mi-am luat totuşi cablu de acasă, altfel îmi arestau nişte euro pe un cablu de împrumut. Am şi wireless, dar e mai bine să fii pregătit. Noroc că a pus Alex cablul lângă laptop. Altfel îl uitam şi pe ăla acasă.

Dau să intru pe Facebook. Panică! Pentru că eram în altă zonă decât cea obişnuită, m-au supus unui test. În timp ce trebuia să recunosc feţe, mă sună Dana. Cât am vorbit cu ea, îmi expiră timpul alocat livrării răspunsurilor. Mi se blochează contul. Am reuşit să-l deblochez dimineaţa următoare. Adică acum.

Am făcut o plimbare pe seară cu Dana aici şi cu soţul ei. Ne-au dus la un restaurant foarte mişto, unde am mâncat… cârnaţi cu varză. Ah, şi am băut (eu) o minunată bere neagră. La restaurant am ajuns pe jos, cam o staţie de metrou de casa Danei. Afară erau 14 grade. Aveam pe mine tricou cu mânecă scurtă, tricou cu mânecă lungă şi hanorac cu glugă. Dacă aveam o geacă cu mine, aş fi avut-o şi p-aia peste restul. Pe la 1 noaptea am reuşit să ajungem înapoi la hotel. Cu bine.

Poze n-am făcut. Mi-a fost prea frig. Aşa că mai aşteptaţi.

Acum mi-am aprins o ţigară. Sper să nu pornească sistemul anti incendiu. Cred că era cameră pentru fumători, am o scumieră în cameră. Gata, mă duc in centru. Poate-mi găsesc o geacă. La ăştia nu e vara… V-am pupat!

Va urma.

Turişti serioşi şi puşi pe treabă, am luat relaţiile necesare din gară şi am plecat spre primul nostru obiectiv, Madurodam.

Acesta este un parc tematic care găzduieşte un oraş în miniatură în care s-au adunat clădiri din toate oraşele Olandei. Totul este construit la scară de 1:25.

Nouă ne-a luat jumătate de zi ca să-l bântuim pe tot. M-au distrat foarte mult pescăruşii care se aşezau pe câte un vaporaş, mai să-l scufunde.

Pentru a lua banii vizitatorilor, anumite machete făceau diverse animaţii dacă băgai, într-un dispozitiv special, monede de 20 de cenţi. Eu m-am ales cu un Mars mic de la fabrica de ciocolată.

Este uimitor câtă răbdare poate avea cineva să lucreze cu nişte lucruri atât de mici. În plus, vegetaţia este naturală, aşa cum se vede şi în fotografii.

Nu am scăpat, evident, ocazia să probăm saboţii expuşi pe acolo.

După Madurodam am fost la Sea Life unde am văzut tot felul de vietăţi marine. Partea drăguţă a fost că am trecut printr-un tub transparent, de unde am putut admira broaşte ţestoase imense şi alte animăluţe şi peştişori pe care nu i-aş putea denumi întrucât nu cunosc acele specii.

Am profitat de faptul că Sea Life se află pe malul mării şi de ziua superbă pe care am prins-o şi am băut o cafea la una dintre terasele de pe faleză. Bine, unii mai mult s-au pozat decât au băut cafea…

Pescăruşii care mi-au fost atât de dragi la Madurodam au reuşit să mă scoată din minţi înainte de plecare. În afară de faptul că erau extrem de obraznici, la modul că furau din mâinile neatenţilor mâncare, erau şi gureşi. Iar unul dintre ei m-a luat pe post de toaletă, reuşind să îmi păteze tricoul… noroc că am avut unul de schimb la mine. Altfel, jar mânca! Între noi fie vorba, cred că erau în stare să mănânce orice la cât de uriaşi erau…

Înainte de întoarcerea în Amsterdam, am zis că nu trebuie să părăsim Haga fără a vedea şi Palatul de Justiţie. Pe care l-am văzut, după ce am umblat de bezmetici vreo jumătate de oră în jurul gării. Nu pot spune că am fost impresionaţi. Oricum, noi suntem obişnuiţi cu clădirile mari şi fără personalitate.

Una peste alta, mi-a plăcut şi Haga, este un oraş foarte liniştit şi curat. Cred că oamenii de acolo la ora 18.00 intră în casă şi tot oraşul adoarme.

Later Edit: Pentru că am avut parte de reclamaţii şi de ameninţări că mă voi trezi cu accesul limitat pe www.allias.ro, mă văd obligată să specific ca Alex a mai slăbit de la momentul imortalizării momentelor din Haga până astăzi.

Amsterdam. Oraşul în care arta se împleteşte cu mirosul de marijuana, iar credinţa cu plăcerile senzuale. Mergând pe străduţele înguste ale oraşului, pe o parte având câte un canal, pe cealaltă case care nu depăşesc trei niveluri, oraşul te frapează cu sentimentul de intimitate pe care ţi-l oferă. Auzisem că Amsterdamul are spaţii mici, limitate, însă nu îmi închipuiam totala lor lipsă şi abilitatea cu care oamenii şi-au construit clădirile. Numeroasele canale i-au obligat să restrângă la minimum spaţiile de locuit. Acolo totul este mic, sau puţin. Mă distrau jardinierele din faţa caselor pline cu flori. Aceasta este soluţia pentru faptul că nu au deloc grădini. Doar parcuri, care sunt foarte mari şi frumoase.

Ceea ce iarăşi mi-a plăcut foarte mult este faptul că locuiesc pe vase, pe canale. Vasele sunt bine ancorate, nu se mişcă, au numere poştale şi multe dintre ele au la prora mici terase, cu două sau trei scaune, o măsuţă şi nelipsitele ghivece cu flori. Toate casele sunt lipite unele de altele, se despart doar dacă urmează o intersecţie, un canal sau o străduţă.

Noi am locuit într-un cartier foarte liniştit, într-un apartament aflat la o mansardă. Într-una dintre seri am stat la o bere cu proprietarii apartamentului care ne-au povestit despre viaţa la Amsterdam şi ne-au dat răspunsul la multe întrebări. Eram foarte uimiţi de traficul rutier aproape inexistent. În afara mijloacelor de transport în comun, vedeai la orice oră doar câteva maşini şi în rest mii de biciclişti. Guvernul olandez descurajează traficul auto prin taxe de parcare foarte mari (6 euro ora de parcare). Dacă cineva doreşte parcare de reşedinţă trebuie să aştepte între 5 şi 7 ani pentru a primi un loc de parcare şi de asemenea taxa pentru parcare este destul de piperată. Este recomandat ca la Amsterdam să mergi cu trenul sau cu avionul. Altfel, maşina trebuie parcata în afara oraşului, se plăteşte parcarea pe zi de staţionare şi proprietarul primeşte bilet de transport gratuit sau bicicletă. Din câte am înţeles, oraşul aflându-se pe un sol mlăştinos, este impusă o greutate totală a cărei limită care trebuie respectată. Întregul oraş stă pe piloni care îl susţin.

Amsterdamul are o bogăţie culturală care se poate admira în muzeele de artă şi nu numai. Mie mi-au plăcut cel mai mult Hermitage-ul şi Muzeul Van Gogh. De asemenea nu trebuie ratate Muzeul de Istorie, Rijksmuseum (Muzeul Statului, din care momentan se poate vedea doar o mică parte, muzeul aflându-se în renovare până în 2012), casa Rembrandt sau Nemo Science & Technology Center.

Nu am ratat nici Madame Tussaud, unde ne-am fotografiat (evident) cu diverse personalităţi în viaţă sau decedate. Nu lipseau Lady Di sau Michael Jackson.

Am vizitat liniştitul Begijnhof, locul unde trăiesc femei necăsătorite sau văduve. Acolo, la numărul 34 se află cea mai veche căsuţă din Amsterdam, clădită integral din lemn. După incendiile devastatoare din secolul al XV-lea, s-au dat legi care interziceau construirea caselor din lemn. Eu, care sunt vestită prin faptul că dacă văd o uşă închisă trebuie să o deschid, am intrat (din greşeală) în zona destinată doar riveranilor, iar după mine toată gaşca. Însă doamnele care locuiesc acolo nu au fost deranjate întrucât nu ne-a alergat nimeni cu polonicul. Tot acolo se află şi un locaş de cult (Englese Kerk – Biserica Englezească) datând de la 1400, care din nefericire în acea dimineaţă era închis.

Amsterdamul poate fi bătut la picior, este imposibil să te rătăceşti. Au foarte multe piaţete în care poţi mânca sau poţi sta la o cafea să priveşti oamenii, păsările, casele. Printre cele mai cunoscute ar fi Rembrand Square, Spui Square sau Dam Square. Dam este socotit centrul oraşului şi datează din secolul al XII-lea. Aici se află şi Palatul Regal.

Am mai intrat în doua biserici, Oude Kerk şi Nieuwe Kerk. Sunt biserici mari, dar foarte simple, fără icoane. În Biserica Nouă (Nieuwe Kerk) am avut un moment de răgaz în care ne-am bucurat de un mic concert de orgă.

Este uimitoare toleranţa oraşului, Cartierul Felinarelor Roşii (Red Light District) înconjoară Oude Kerk (Biserica Veche) iar domnişoarele din vitrine muncesc întreaga zi. Nu trebuie să menţionez că în această zonă forfota este foarte mare, iar lucrătoarele stabilimentelor respective nu par deranjate că lumea vine acolo ca la circ. Dacă la început priveam mai cu ruşine sau cu coada ochilor în vitrine, cu timpul ne-am obişnuit şi ne holbam fără jenă la dudui. Am fost surprinsă într-o seară când, plimbându-ne prin zonă în căutarea Muzeului Erotic, un transexual îmi trimitea bezele de după geam.

La tot pasul se află sex shop-uri. Orice idee îţi vine, este imposibil să nu găseşti acolo. Aşa că, pentru cei cu imaginaţie, aceste magazine reprezintă Paradisul. Sunt deschise non stop, nu trebuie aşteptată seara pentru a putea fi vizitate.

Un alt atu al Amsterdamului este faptul că Olanda este unul dintre cele mai mari centre de prelucrare şi vânzare a diamantelor din întreaga lume. Am aflat foarte multe lucruri interesante despre această piatră atât de râvnită de femei şi am admirat colecţiile actuale de bijuterii la Coster. Este inutil să vă spun câtă pază era în jur. Oricum, acest tur nu trebuie ratat, măcar pentru faptul că dacă vreodată doriţi să cumpăraţi diamante, să ştiţi de unde.

Plimbarea pe canale este obligatorie, este uimitoare îndemânarea căpitanilor de a struni vasele de croazieră pe unele canale foarte înguste. Oricum, această plimbare poate oferi o altă perspectivă asupra oraşului.

Pentru un moment de filosofare asupra existenţei, nu trebuie ocolite coffee shop-urile, care se află peste tot în oraş. În ele vezi oameni de toate soiurile turişti sau localnici, tineri sau vârstnici. Toţi sunt calmi şi-şi fumează în linişte joint-ul.

Flower Market, aşa cum o descrie şi numele, este plină de flori, seminţe şi tot ce-ţi trece prin cap că ar fi de folos în grădină. Bulbi de lalele de toate culorile, cactuşi sau plante carnivore te înconjoară din toate părţile.

Aici am descoperit şi un magazin plin cu sortimente de brânză tradiţională. Am gustat tot felul de specialităţi şi evident am cumpărat pentru acasă. Trebuie să vă spun că este delicioasă, nu am găsit ceva care să nu îmi placă.

Ca şi în alte capitale europene civilizate, transportul în comun este extraordinar, strict şi din plin: tramvaie, autobuze, metrou şi vaporaşe. Au inclusiv autobuze de noapte pentru petrecăreţi.

Cum sunt o mare fricoasă, a trebuit să fac o cură de întărire, aşa că am mers la Amsterdam Dungeon, care ne-a oferit o ora de sperieturi împletite cu o părticică din istoria neagră olandeză.

Am încercat în câteva rânduri să vă introduc în atmosfera unui oraş extrem de tolerant şi libertin, nefiind deloc deranjant totuşi, din aceste puncte de vedere. Aceasta este doar o primă parte, urmând să revin pentru a dezvolta fiecare etapă care mie mi-a stârnit interesul sau curiozitatea: diamantele, drogurile legale, prostituatele, arta sau bicicliştii. O zi ne-am petrecut-o la Haga, dar acesta va fi subiectul altui post.

Amsterdam este oraşul în care eu m-aş întoarce oricând cu mare drag, l-am pus în topul favoritelor mele, alături de Praga sau Havana.

- Va urma -

Aprilie 2005. Visul de a ajunge la Atena într-o mini-vacanţă se apropia de realitatea îmediată. Îmi ridic paşaportul luni (fără dificultăţi) de la secţia paşapoarte din Iorga.

Joi la 2 dimineaţa plec spre Russe, la ora 17 eram la Atena. A durat o ora jumătate să-mi găsesc hotelul (ce-i drept undeva în centru). Vineri mă trezesc, pe la 11. Nimic deosebit până acum.

La 12 eram deja în zona pietonală a Atenei, unde numai cevaşilea bani să ai şi lumea shopping-ului e a ta. Ca un cetăţean corect ce mă aflam în ţări străine, paşaportul era (împreună cu vreo 100 de euro) în portofelul proaspăt cumpărat cu o seară înainte. Norocul meu a fost că în ultima clipă, înaite de a pleca de la hotel, mi-am lăsat buletinul şi permisul de conducere în bagaj.

Înainte să plec din România, m-am uitat pe yahoo weather ca să fiu informată ce fel de haine îmi iau. Ăia ziceau că vor fi 10 grade, frig cât cuprinde, iar în consecinţă nu mi-am luat decât un maieu şi în rest pulovere pe gât. Evident că la Atena erau 26 de grade. Nu era problemă, motiv justificat de cumpărat haine…

Mă plimb eu liniştită prin magazine când, mă duc la casă să plătesc cele două tricouri, ruxacelul meu, care avea un fermoar imposibil pentru mine de deschis fără chin, era deschis şi portofelul lipsă. Calmă, mă duc la gardianul de la uşă… Ăla cred ca nici greceşte nu ştia, d-apăi engleză. Vorbesc cu şefa de magazin, aia altă căzută din lună. Mă enervez.

Dacă aş fi avut eu idee ce mă aşteaptă de acum înainte… tăticu, treceam graniţa Greciei fraudulos. Mă duc la hotel.

Sun la Ambasada României la Atena (noroc că eram în Atena). Mi se spune că ei inchid la 4, că e vineri şi că să mă duc luni. Îi comunic că luni nu pot, pentru că luni sunt în România, sau cel puţin aşa sper. Bine, vine răspunsul, ajungeţi până la ora 16 şi ne găsiţi, a… Şi veniţi cu buletinul (norocul meu că îl aveam cu mine, cu toate că în principiu acesta se lăsa în România la acea vreme, fiind nefolositor în afara spaţiului ţării). Dar să veniţi cu adresă de la Poliţie, îmi spune duduia. OK, zic eu plină de speranţă (Atena are o populaţie de vreo 6 milioane de locuitori, vă daţi seama şi cât de mare şi aglomerată este, iar eu trebuia să fac toate acrobaţiile astea într-o oră). Caut poliţia. Evident că nu o găsesc. La un anumit moment dat, zăresc o agentă de poliţie care dirija circulaţia într-o mare intersecţie. Găsesc un limbaj comun cu ea care a inclus datul din mâini cu vioiciune. Înţeleg de la ea că secţia de poliţie este a doua la stânga şi a treia la dreapta. Erau ascunşi bine.

Intru în stabiliment. Cum la parter nu era nimeni o iau pe scări spre etaj, unde se auzeau voci. Pe scările reci din piatră, mă întâlnesc cu unul încătuşat şi încadrat de doi poliţişti. Mă uit pe tavan până trece grupul de mine. Intru într-un birou. Acolo doi băieţi fumau degajaţi. Cu picioarele pe birou. Foarte calmi, după ce le expun datele petrecerii furtului, îmi cer seria de paşaport. Evident că nu o aveam, că nu m-am gândit să merg cu xeroxuri după mine, doar nu mi se putea mie întampla una ca asta. Cei doi mă trimit la plimbare. Le cer voie să dau un telefon. Local. Sun iar la Ambasadă. E ok, veniţi fără adresă. URA!!! Dar să faceţi poze tip paşaport. Două. Ia-o fata mea pe străzi şi cauta foto la minut. Găsesc : 4 poze – 9 euro. Asta e, daca nu eşti atentă cu actele, dă banii aiurea. Fac poze. Iau un taxi.

Ambasada României este la mama naibii, de nici taximetristul nu auzise de strada aia, că de, doar nu era Ambasada Americii, care tronează în marele centru atenian.

Într-un final, cu harta în braţe (3 euro), ghidând şoferul, ajungem. 10 euro, plus 2 şpagă, că na, mă respectam. Încep să mă enervez. Intru în ambasada (mă enervez şi mai tare când aflu că funcţionarii români, locuiesc acolo. Atunci eu de ce trebuia să ajung până în ora 16?, dacă eram jefuită la 2 dimineaţa şi cu amnezie ???, whatever…). Îmi deplâng ei situaţia, mă ceartă că de ce nu am fost atentă, îmi spun că sunt foarte multe cazuri, etc. Îmi fac o foaie A4 prin care se dovedea ca doamna din poză şi care însoţeşte acest titlu de călatorie sunt eu şi că pot trece graniţa cu el. 55 de euro mi se comunică si mi se taie scurt chitanţă. Să îmi vină rău. Zic : bine bine, ăia m-au jefuit şi mă mai jefuiţi şi dumneavoastră?

Asta e procedura şi îmi închide gura. Ii dau banii, plângându-mi în suflet, gândindu-mă câte maieuţuri îmi luam eu de la Zara din banii ăştia. Dau să plec. Ea la mine: domnişoară, ne trebuie copie după titlul de călatorie. Ok, i-l dau.

Când să facă o copie, se taie curentul, JUR!!! Uite-mă ce stau fix o oră jumătate (timp în care ne serveşte cu o coca-cola pe mine şi pe amicul cu care venisem) până îşi dau seama că au o sursă de electricitate de urgenţă!!!! Să mor nu alta. Îmi face copie. Plecăm. Mă simt eu bine zilele următoare cât am mai stat la Atena, genul studinte şi apare mişeleşte ziua plecării.

Ajung la graniţa cu Bulgaria. Acolo, probleme. Poliţistul de frontieră grec (foarte draguţ de altfel) îmi cere adresa de la poliţie. Stai şi explică. AAA, zice, 1200 de euro amenda. CEEE? Domnule dragă, dacă stau tura dumneavoastră şi tura de noapte şi cerşesc aici în vamă, tot nu strâng banii ăştia, aţi înnebunit? Ok zice el rânjind, atunci până în aprilie 2006 dacă mai treceţi graniţa Greciei trebuie să plătiţi 1200 de euro; dacă timp de un an nu intraţi în Grecia, amenda se prescrie. Aha, sunteţi mână în mînă cu poliţia şi cu pungaşii, ce credeţi că vă îmbogăţiţi de pe urma unor fraieri ca mine ? La vară mă duc în Spania, numai aşa de-a naibii!

Trecem. Ajungem la bulgari. Ăla când mă vede fără paşaport, îşi pune mâinile în cap. Aoleu, unde pasaport? Eu: nema paşaport că m -au tâlhărit grecii. Dar de ce amenda asa mare (se uită suspect la mine)? Că n-am adresă de la poliţie. Vai domnisoara (revenise la sentimente mai bune) spuneţi asa (parcă îi părea rau de mine). Mă lasă să trec. Ajungem la graniţa cu patria mumă. Când mă vede aia de la poliţia de frontieră bulgară cu hârtia în mână, o apucă toţi dracii. Unde e pasaport. Eu: n-am. Repetă povestea. Într-un final se convinge că sunt fată cinstita şi o victimă reală şi mă lasă să trec spre vama română.

Ajung la Giurgiu. Halt. Unde e paşaportul. După ce stau o ora în vamă, apare unul cu actele mele (mă verificase şi el între timp) şi mă întreabă ce-i cu amenda aia aşa mare. Începe el să mă căineze, să-i înjure pe greci şi îmi zice: domnişoara, îmi pare rău, trebuie să vă amendez şi eu pentru că nu aveţi adresă de la poliţie care să justifice furtul actului de călătorie valabil în străinătate. Mi s-a facut rău. Ăluia nu prea îi venea să îmi spună cât e amenda. Într-un final, îmi zice: patru sute… de mii. Ufff, am scăpat zic eu. Plătesc amenda, mai aveam 500 de mii la mine toţi banii, îmi taie chitanţă, mă lasă să plec, fericită că am terminat.

Aşa credeam eu. Luni mă duc la paşapoarte să-mi fac altul. Acolo, mai plătesc o amendă (cică taxa consulară) vreo două sute şi ceva de mii. Dau declaraţie. Fac apoi cerere să aflu seria de paşaport (viciu de procedură, trebuia ca Ambasada Greciei să afle lucrul ăsta prin telefon, nu să mă consilieze greşit, pentu că din cauza lor am luat atâtea amenzi). Îmi spune că aflu seria în 5 zile lucrătoare, aşa e procedura, nu pe loc.

Mă întorc peste 5 zile. Cu cererea şi cu seria aflată mă duc la Monitorul Oficial. Plătesc şi acolo ca să dau anunţ. Luni apare MO. Cu MO mă duc înapoi la paşapoarte unde mă interoghează unul, că daca am vândut paşaportul, că dacă l-am înstrăinat şi alte aberaţii în acelaşi context. Într-un final mă enervez şi-i zic: dom’le crezi că la cum sunt legile la noi şi urmând să trec prin supliciul ăsta eram nebună să-mi vând paşaportul??? MI L-AU FURAT şi gata!!!! Mă lasă. Îmi face poză şi mi-o arată. Nu a comentat că eram ciufulită, cu părul în ochi şi cu un umăr dezgolit. Într-o săptămână veniţi să-l ridicaţi. Plec.

Peste trei săptămâni plec pentru week-end la Sofia. Voi lua noul paşaport, îl voi face sul, mi-l voi băga în dos, iar dacă la graniţă doresc să-l vadă, o să-i pun să vină cu raze X, pentru că eu de acolo nu-l mai scot până mă întorc în ţară şi-l ascund într-un sertar.

De la această serie de evenimente totalmente neplăcute, de câte ori plec din ţară, îmi fac numeroase copii după paşaport şi le bag prin toate buzunarele. Preventiv.

Prin Pasul Rucăr-Bran

Cum Crăciunul se face în familie şi părinţii mei erau la Rucăr, am luat-o pe mama lui Alex şi am întins-o la Moeciu de Jos. În cele 5 zile cât am stat acolo, ne-am tot plimbat prin pasul Rucăr – Bran. Am ajuns şi în Braşov, era evident că nu puteam să ratăm un prânz la Roata Norocului şi prăjiturile de la cofetăria La Vatra Ardealului. Cofetăria era închisă, bine măcar că am mâncat papanaşi la Roata Norocului. La Rucăr, Rodica (maică-mea) ne-a tratat cu răcitură şi sarmale. Şi cu Panetone.

Prea multe n-am de povestit pentru că aventurile s-au ţinut departe de noi. Însă peisajele de iarnă sunt absolut minunate. Enjoy!

Cheile Grădiştei, din susul pârtiei

La Braşov, eu şi Alex

La Braşov, în Piaţa Sfatului, eu şi Alex

La Braşov

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran, spre apus, eu şi Alex

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Rucăr, perspectivă peste Dâmboviţa (care nu se vede)

George, la Rucăr

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

În general urc pe munte până unde mă duce maşina. Week end-ul trecut am fost la Braşov la apartamentul de vacanţă al prietenei Ana. Cu gânduri mari, am plecat înflăcăraţi de promisiunea unui traseu montan uşurel, chiar dacă toate prognozele vesteau ploaie.

Confundata fiind cu o capră neagră, am fost luată pe sus spre traseul „Şapte scări”. M-am documentat, Alex a făcut poză la tabla cu traseul şi marcaje, Ana a luat indicaţii despre traseu prin telefon, iar eu am notat în mobil, conştiincioasă telefonul Salvamontului Braşov, în caz de urs, noapte sau Doamne fereşte!

Bun…am pornit, trei înalţi ca brazii. Evident că am avut planuri, să luăm apă, batoane de ciocolată, deh, poate ne apuca slăbiciunea pe munte…Am uitat toţi trei. Nu a fost nicio panică. Foame nu ne era, cât despre apă, am zis noi că vom da de vreun izvor neviciat de diverse resturi lăsate de turişti sau alte chestii lăsate de animale în urma tranzitului alimentelor prin tubul digestiv.

Oricum, ne-am plimbat dus-întors vreo 3 ore, am ajuns înapoi la maşină exact înainte de înserare. Traseul îl recomand oricui, este uşor (din moment ce am reuşit eu să-l fac). Plouase peste zi, iar pământul era umed, pe alocuri îmbibat de apă, peste tot erau râuleţe şi cascade. Superbe cascade, mici, insinuându-se printre stânci…Verdele era curat şi mirosea a verde, departe de Bucureştiul acesta plin de praf…Ce e frumos la cheile Şapte scări, este că sunt nişte cheiţe. Locul prin care urci este strâmt, apa curge aproape pe tine. E linişte. După ce am urcat, am ajuns într-o poieniţă, total pustie. Ne-am făcut poze singuri, punând aparatul foto pe o piatră. Aşa, mai cu frică şi cu urechile ciulite ca să auzim dacă vine ursul. Am băut apică de la izvor, doar eu şi Ana, Alex a avut grijă să ne explice cum este cu infestarea cu viermişori din apa din natură pe unde umblă animale…

Am coborât pe altă parte decât am suit, iar seara se lăsa mişeleşte peste pădure. Şi peste noi. Am tot urmărit marcajele pe copaci, la un anumit moment dat ne gândeam că dacă ne prinde noaptea în pădure, sunăm la salvamont. Alex se uita urât la mine pentru că uitasem la birou încărcătorul de GPS, device pe care ar fi vrut să îl ia cu noi în eventualitatea rătăcirii celor trei montaniarzi. Bun. I-am liniştit că nu e panică, dacă rămânem prin pădure şi salvamontul nu vine după noi, am un telefon plin cu membri ai presei centrale şi dacă dau două telefoane, o rezolvăm. Până vine presa să ne salveze, eu pot scrie comunicatul de presă la lumina lanternei: „Trei turişti au fost surprinşi de lăsarea întunericului în Masivului Piatra Mare. Cei trei erau total nepregătiţi şi neinstruiţi în depăşirea capcanelor ce le poate întinde muntele. Au apelat de pe telefoanele mobile numărul de urgenţă 112 şi au aşteptat venirea salvamontiştilor din Braşov. Cei trei au fost recuperaţi şi acum se află în afara oricărui pericol, nu au necesitat ajutor medical de specialitate. S-au ales doar cu o sperietura zdravănă…”

Lăsând gluma, a fost minunat. Drept urmare, Ana ne-a promis că până data viitoare se mai interesează ea de nişte trasee şi coclauri pe unde ne poate plimba. Aneto, abia aşteptăm!

Vigilenţi, am luat coordonatele.

Brăduţi drăguţi pe drum. Urşii…p-acolo…

Pârâiaş nevinovat, din care am vrut să beau. Dar am zis să mai urcăm puţin.

Melc la nani printre ierburi.

O primă cascadă pe drum spre canion.

Atenţie la scară! Micuţul Alex.

Contre jour…

Noi trei şi piatra, în poieniţă.

Verde, mult verde şi apă.

Balerinele, Alex şi Ana. 

Ploua mărunt, într-o dimineaţă de iunie. Munţii se zvârleau dintre nori şi toată împrejurarea se oprise parcă minunându-se de prea multă splendoare. Plaiul Foii se iţea în depărtare, undeva, doar în gândul meu, căci mai aveam de mers o vreme până să ajung.

Ploua liniştit într-o dimineaţă de iunie. Venind din marele oraş, cu zgomotul încă zbucuimându-mi tâmplele, mi-am putut bucura ochii cu păşunile întinse peste pământ reavăn, păşuni păscute de cai cu mânjii lor, sau de câte un măgăruş uimit de prezenţa mea. Singurul lucru la nelalocul lui, eram eu, cu hainele mele sport peste care aruncasem o geacă impermeabilă. Veneam însă din marele oraş civilizat.

Ploua peste mine într-o dimineaţă de iunie. Mă gândeam prin comparaţie de câtă fericire poţi avea parte într-un colţ de natură şi cât de repede uităm lucrurile simple…

Ploua uşor, într-o dimineaţă de iunie…la Plaiul Foii.

Ceea ce prin ochii mei lua proporţiile unei linişti trecătoare, aproape mie doar în câte o dimineaţă pierdută prin vârtejul lucrurilor cotidiene de orăşeancă, nu mai părea atât de simplu şi poate, primitiv dacă aş fi locuit acolo.

Viaţa la munte nu este uşoară, animalele au nevoie de multă îngrijire, iernile sunt lungi şi reci şi câteodată apele vin din munţi puhoaie. Atunci, tristeţile sunt mari, iar oamenii plâng. Şi o iau de la capăt încă o dată.

munţi…nori…ploaie…

măgari şi măgăruşi păscând nederanjaţi, liniştiţi…

un ponei blond şi curios

cabana Plaiul Foii, superbă, lângă munte

simplul sublim

în drum spre inima muntelui

în linişte…un drum, brazi…

pentru cine pofteşte frăguţe

inconştiente de frumuseţea din jur, oiţe…