De aproape o lună de zile găzduiesc un porc de pisică: Missy. Missy este o doamnă. Chiar şi atunci când sparge vaze sau gheruieşte diverse chestiuni prin casă, gen covoare, fotolii… La început, ne-am ignorat, vreo 20 de minute. Apoi, a început să încerce să se împrietenească cu mine, uşor, aristocratic, de parcă îmi făcea o mare favoare. Eu am acceptat cu nobleţe gesturile ei şi i le-am întors. Missy are 10 ani. Şi va mai sta o vreme la mine. Am iubit-o de când am văzut-o prima oara, acasă la ea. Şi ea cred că a avut ceva sentimente pentru mine.

În prima noapte a dormit ascunsă. Nu am nicio pregătire în psihologia felina, aşa că am fost luată prin surprindere. Dimineaţa am căutat-o de mi-a venit rău. A doua noapte, a venit, pe şestache, în pat şi a mirosit pe acolo. Apoi a plecat. Am lăsat-o. În a treia noapte am găsit-o dormind pe locul meu. Nu am putut să o mai dezlipesc de acolo. Este locul ei acum, atât cât va sta cu mine. A trebuit să îmi întorc eu viaţa în aşa fel încât să o fac să se simtă bine. Căci mă iubeşte. Atât cât poate iubi o pisică.

Missy are comportament de câine. Mă urmăreşte prin casă, mă miaună de nu mai poate. A învăţat din a patra noapte ora la care mă scol şi înainte să sune ceasul, îi simt mustăţile pe faţă. Când vede că deschid ochii, îmi dă cu laba pe umăr, semn ca să mă întorc pe spate. Se suie şi începe să mă frământe, de zici că întreaga ei viaţă depinde de asta. Mă pândeşte precum violatorul din Carpaţi. Mă miaună dacă nu o las să se caţere pe mine. Am povestit cum într-o dimineaţă a dispărut de tot. Am căutat-o o oră. Am oprit maşina de spălat, crezând că e acolo, înecată. M-am speriat de moarte. Am găsit-o dormind liniştită şi am vrut să o asasinez eu.

Missy îmi face viaţa mai frumoasă şi mai liniştită. Chiar dacă nu mă întâmpină la uşă, mă duc eu după ea, o trezesc, e în pat, se ridică leneş, îmi miaună ceva şi începe să se frece de mine. Apoi mă urmăreşte prin casă. Aproape mereu…

Pentru o vreme, Missy e a mea… Şi o iubesc din ce în ce mai mult…

Ce concluzie am tras eu? Mulţumesc lui Mark Zuckenberg! Dacă nu era el, jumătate dintre mesajele primite ar fi fost prin telefon. Lucru care m-ar fi scos din minţi. Pentru că urăsc să vorbesc la telefon.

Iată şi tarta cu fructe de pădure, by Marta! Mulţumesc, A fost bună, dar cam puţină!

Vreau reţeta! Am zis!

Mi-e tare dragă această zi. Nu pentru că e a mea, în mod special, cu toate că şi acest lucru atârnă. Îmi place mie ziua asta, cifra 25 şi luna martie. Se potrivesc, deja afară este primăvară, e cald, trec la pantofi. Căci, cum aş putea eu uita de pantofi? Un moment foarte important în an… Bineînţeles, primăvara reprezintă început, renaştere, veşti bune, tot ce îmi închipui eu mai frumos. La intrarea în acest an, intru şi eu într-o altă viaţă. Chiar dacă mai apare câte un rid, discret, s-a inventat soluţie, aşa că nu-mi pasă!

Tot ce-mi mai doresc acum este să găsesc un ghiveci mare, în care să pot planta o magnolie roz. Dar vine şi timpul ăla.

Sunt recunoscătoare tuturor celor care şi-au adus prinosul şi cu bune şi cu rele, la ceea ce sunt eu astăzi. Nu mai trebuie să specific că mor de dragul meu! Dar, fără experienţele mele, fără trăirile mele, fără scrierile mele, fără relţiile pe care le-am dezvoltat sau pierdut de-a lunul celor 35 de ani, fără greşelile şi bucuriile mele, fără fericiri şi întrebări nu aş fi fost nici măcar un sfert din ceea ce sunt. Şi pot spune că sunt fericită cu ceea ce am devenit. Iar toate astea sunt doar un alt pas în devenirea mea ulterioară.

De ce scriu astăzi, în mod special? Pentru că împlinesc vârstă rotundă, aş zice. Dar mai degrabă, scriu pentru că aşa simt şi vreau. Şi de data asta, nu vă scriu vouă. Îmi scriu mie…

La mulţi ani, mie! Să fiu fericită! Iar dorinţa pe care mi-o pun de ziua mea este……

Ce poet poate fi mai aproape de sufletul meu, în afara lui Minulescu? Vă dedic vouă, tuturor celor care mă citiţi, una dintre poeziile mele preferate, semnate de născătorul iubirilor de porţelan…

Trei lacrimi reci de călătoare

Şi-ai să mă uiţi -
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

Sunt fericită!

Eu am iubit avioanele şi-atât. Le-am iubit timid, de la distanţă. Îndrăzneam să mă apropii de ele, când dormeau, cuminţi, pe pistele lor sau în hangare. Le mângâiam şi mă minunam de zborul lor. Dintre toate, cel mai mult le-am iubit pe cele de luptă. Gazele înaripate, iubire interzisă. Am trăit o vreme printre ele, le-am alintat şi le-am pândit venirea acasă-n crucea nopţii. Am învăţat pe de rost fiecare aterizare, fiecare salut şi fiecare plecare. Mi le-am tipărit în suflet.

Toată viaţa le-am căutat pe cer şi le-am urmărit împrejurarea. Fascinată de înaltul lor, le număram virajele şi alinierea în axul pistei. Îmi ţineam respiraţia la atingerea asfaltului şi alergam după ele, trăgând în plămâni mirosul sudorii lor… Le împleteam în gînd cozile pe cer, creând siluete din cumuluşi şi bucurându-mă de soare.

Am tras mereu la ele, copilarind pe piste bătute de arşiţă, mai apoi, ajutând zburătorii, iar acum trăind în apropierea lor… La auzul bătăii inimii de fier, alerg la geam sau afară, îmi proptesc ochii în sus şi urmăresc cu jind păsările mele dragi. Mă uit apoi, cum umbrele lor ling iarba, apoi casa şi dispar… Oftez.

Nu-mi pot dezlipi ochii de pe cer… Le iubesc timid, de la distanţă. Şi mi-a rămas în inimă un dor, atât de crunt, încât mă doare. Ele sunt dragostea mea dintâi şi vor rămâne cea de pe urmă. Atât am avut de zis…

“Cântecul vrea să fie lumină.
În întuneric, cântecul are
fire de fosfor şi lună.
Lumina nu ştie ce vrea.
În marginile ei de opal
se-ntâlneşte cu ea insăşi
şi se întoarce.”

Cântecul vrea să fie lumină,  de Federico Garcia-Lorca

Lumina nu ştie niciodată ce vrea. Se prelinge, se ascunde şi se mulează, mârşavă… Se întoarce, fuge, se rătăceşte. Căutarea ei nu are odihnă.

Cântecul vrea sa fie lumină. Nu ştie chinul ei… Visează la lună.

Îţi mulţumesc, Maria, pentru poezie!

Dragii mei, toţi cei care mă citiţi, îmi doresc ca primăvara să vă fie împrejurare, mereu!

Să fiţi fericiţi… Şi să nu vă fie frică să iubiţi!

Foto: Marius Miron Subiect fotografiat: Leonardo – bonsaiul.

Marius a transformat această fotografie într-una cu suflet! Este un mărţişor frumos, pe care îl împart cu voi.