Mona's Blog » d’ale bucureştilor

Dress code. Atât!

allias — Sat, 07 Apr 2012 18:15:00 +0000

Fusei şi eu la sală azi cu prietena Andreea. Ne muncirăm, ne relaxarăm, apoi ne apucă foamea. Ştiam eu un loc drăguţ şi cu terasă în apropiere şi hămesite, ne-am îndreptat mersul către încolo, cu speranţa că ne vom bucura de oleacă de soare. Ajungem, intrăm ca nişte doamne, ăia ne anunţă că terasa e în renovare, dar că putem sta înauntru. Ok, ne aşezăm, după care, suav, îl rugăm pe chelner să schimbe şi el muzica. Nu de alta, dar noi eram destul de zen, iar muzica de club, care răgea din boxe, ne cam agita. Ăla, ameţit, că încearcă, că întreabă. Între timp apare unul mai purisan, îmbrăcat la 4 ace, de ziceai că toată viaţa lui îşi plimbase costumul pe la Burj al-Arab şi uitându-se cu morgă la mine, îmi bâlbâie ceva. Eu: “Ha?”. El începe să-mi bălmăjească ceva despre regulamentul intern, m-a băgat în Daciadă. Credeam că este ceva legat de muzica pe care nu putea să o schimbe. Într-un final m-am prins ce voia şi nu reuşea să exprime. Aveau dress code. Iar eu nu puteam fi prezentă în locanta lui îmbrăcată în trening. Că nu cadram. Ce-i drept, a fost politicos, însă a fost foarte uimit când m-am ridicat lejer, cu ţigara în colţ de gură şi i-am mulţumit pentru informare, mergând spre ieşire. Am auzit ceva în spate cu “ne pare rău, dar scrie şi pe uşă”. De parcă eu stau să citesc ce scrie pe uşi. Aşa că, ne-am suit în maşină şi ne-am dus în Herăstrău, la o terasă şi mai drăguţă, unde am fost servite cu “neşte insalate” de toată lauda.

Te iubesc sau te deszăpezesc?

allias — Tue, 14 Feb 2012 17:39:17 +0000

Anul ăsta, marea îndrăgosteală se transformă în marea deszăpezeală. Cum este un subiect de actualitatea, zăpada nu putea ocoli celălalt subiect de importanţă naţională: Valentine’s Day!

Eu nu am primit nici flori şi nici cadouri la birou, prin curier sau în persoană, nu am primit nici sms-uri, bbm-uri sau valentine, nu am primit niciun te iubesc. Am avut o mică emoţie când m-a sunat o firmă de curierat ca să mă întrebe dacă se poate ajunge la mine la birou, dacă se poate coborî vestita pantă. Am aşteptat curierul cu sufletul la gură, însă, tot ceea ce mi-a a adus a fost o factură. Trecem peste…

După o zi plină de: întâlneşte-te cu o colegă, fugi la muncă, bagă articole, organizează plecarea, dă la lopată, joacă-te cu Crocodila, Fetiţa şi Alex (căţeii de la muncă), sări în taxi, sări din taxi, am ajuns acasă pornită fiind să mă înarmez cu lopată, spray, măturică, pentru a-l dezgrope pe Pedro, al cărui far nu-l mai văzusem de sâmbătă seară.

Am răzbit în parcarea blocului, pentru a evalua problema. Când, surpriză! Ştiam că de dimineaţă a avut loc Operaţiunea Deszăpezirea Parcării pe Bază de Utilaj şi mă aşteptam ca Pedrito să fie cu nasul într-un munte de zăpadă. Ei, bine, am fost şocată! Pedro era bine, dezgolit, avea doar o căciuliţă de zăpadă, de vreo 40 de centimetri, nici antenuţa nu i se vedea. Am luat-o la goană către lift, scriind în gând elogiul ce aveam să i-l aduc lui Alex, care, după cum am bănuit, după ce a devenit la ora 13.00 şi antrenor cu acte în regulă (Felicităăăări!!!), a venit acasă şi a transpus emoţiile urărilor de Valentine’s în mutarea celor patru metri cubi de zăpadă, facându-mi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste! Acţiunea iniţială a avut o replică, la ceas de înserare, Alex m-a luat drăgăstos pe după geacă şi ridicându-mi urechea de la căciula blănoasă, mi-a şoptit suav: Acum, hai, mergem să mutăm maşina, să punem lichid pentru parbriz, să dezgheţăm muştele şi să nivelăm groapa de gheaţă de sub maşină. Cu inima bătând puternic, am acceptat invitaţia lui şi din dragoste pentru Pedro am continuat operaţiunea de salvare încă vreo oră.

Aşa că, dragii mei, vă pot spune că anul ăsta, în loc de flori şi alte valentine, cine romantice sau pluşuri, se poartă deszăpezirile (de la trei metri cubi de zăpadă în sus), asezonate cu întinderi musculare şi dificultatea de a te ridica de pe scaun, fără a resimţi o durere intensă pe marginea laterală a marelui dorsal.

Happy Valentine’s Day!

Remarcaţi copăcelul, gardul şi muntele…

Voi cum vă descurcaţi?

allias — Mon, 06 Feb 2012 19:34:58 +0000

Mersul la birou a devenit o povară. Nu mă luaţi cu „du-te cu transportul în comun”, nu merge aşa simplu! De ce? Pentru că nu lucrez în Bucureşti, uite, d-aia! Iar transportul în comun din capitală este bun de luat numai câte o staţie-două. Asta dacă nu te poţi lega de metrou…
Azi dimineaţa mi-am petrecut o oră jumătate în parcare. Îmbrăcată ca pentru atacarea munţilor patriei, am purces la incercarea de a scoate micul bolid albastru din parcare. În afară de urmele mele, ale vecinului M. şi ale Nesimţitei (căţeaua în vârstă de aproximativ 16 ani, care trăieşte bine în curtea blocului) nu era nici picior de fiinţă. După ce am dezgropat una bucată Pedro şi am încins-o bine, mi-am petrecut restul timpului împingând maşina vecinului M., care era înţepenită între zid şi mormanul de zăpadă de pe mijlocul parcării, blocându-mă pe mine şi pe încă alţi trei vecini. Vecini care cred că nu s-au dus la muncă sau au stat în casă, pitiţi pe după perdele şi spionându-ne pe noi cum ne rupeam membrele prin parcare, la ceas de trezire. Pe vecinul M. nu am reuşit să-l scot, cu toate că sunt în mare formă, în ciuda faptului că de o săptămână chiulesc intens de la sala de gimnastică pe care o frecventez. Pe la 9 jumătate a trecut un coleg, care stă în zonă, să mă pescuiască. Spre 11 am ajuns în vestita şi mult invidiată zonă Pipera. Să vă spun că mi se făcuse o foame de aş fi mâncat şi tabla de pe maşină? Mă simţeam ca în excursie… Nu mai intru în detalii despre ce surprize mă aşteptau la birou. O las aşa…
Pe la 3 a venit maşina şi a arat prin zonă, dându-ne speranţe că vom avea o plecare către casă lipsită de incidente. Aiurea! L-am împins pe colegul meu, (o tonă jumate, tracţiune spate, cauciucuri slabe de iarnă), patru oameni, vreo 200 de metri, vreo 25 de minute, timp în care am oprit toată circulaţia de pe strada noastră, am tras vreo 5 maşini pe dreapta, de fapt, în zăpada de pe dreapta. Cu lopeţi şi mulţi muşchi, nervi cât cuprinde, am reuşit să răzbatem în curăţata Şosea Pipera-Tunari. Evident că m-am pus în mijlocul străzii, dirijând circulaţia ca să poată coborî maşina dealul acoperit de gheaţă şi muindu-mă cu toţi şoferii care nu înţelegeau că lansată, maşina noastră urma să le taie calea, spulberând orice prindea sub roţi. Căci, da! Strada noastră este la un nivel mai ridicat faţă de şoseaua principală. Un vis!
Drumul până acasă a decurs normal, după toate aceste manevre, în 30 de minute eram în spatele blocului. Dar, ceea ce am văzut pe drum m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte de a-l mai scoate pe Pedro din bârlog. Asta dacă vecinul M. reuşeşte să-şi scoată maşina până la primăvară şi să ne deblocheze. Pe Kiseleff era un accident în lanţ, în care erau implicate „doar” patru maşini, iar după intersecţia cu Arcul de Triumf era o maşină lovită în lateral, nu mai avea nici geamuri, amărâta. Aşa că, mâine voi face o încercare, unică de felul ei, mă voi duce pe jos la birou. Cred că îmi va lua cel puţin o oră jumătate, partea bună este că suntem patru şi ne-am vorbit! Suntem mulţi, puternici şi organizaţi!
Tot ceea ce sper este ca mâine să nu am motive să scriu pe blog despre drumul pe care îl am în faţă. Sper să ajungem fără peripeţii. Căci altfel, mă duc şi mă predau, de bună voie şi nesilită de nimeni, medicilor de la camera de gardă, de la spitatul din Berceni, chit că trebuie să ajung cu transportul în comun.

Foto de Marius Miron

România lovită de viscol!….

allias — Fri, 03 Feb 2012 17:40:36 +0000

… wow! Ce anormalitate!!!!

Bine că avem subiect! Ninge! E viscol, e polei, vine înspăimântătoarea replică a iernii ’54! Fraţilor, e iarnă! Din precarele mele amintiri de la ora de geografie, ştiu că România are climă temperat continentală, cu patru anotimpuri bine delimitate. Ultima oară când am verificat, România nu era o insulă în Caraibe, nu era nici măcar în sudul Greciei…

E normal să ningă şi să fie frig! Ce nu este normal, este să ne prindă nepregătiţi. Nu pe noi, ca indivizi, ci pe autorităţi. Eu, ca orice român cu scaun la cap, am în dulap haine de profil, cauciucuri de iarnă la maşină etc. De lucru îmi dau cei de la primărie, pentru că nu curăţă trotuarele şi străzile, pentru că nu încarcă zăpada ca să o ducă la groapa de gunoi şi să elibereze oraşul. Ştiu, v-aţi săturat să dau exemplul Munchen-ului. Şi acolo ninge! Dar locuitorii nu au astfel de probleme. Pot ajunge la muncă şi la magazin, cu transportul în comun sau cu maşina. Şi o fac civilizat.

Trecând peste toate astea, iarna astronomică începe odată cu solstiţiul de iarnă, pe 21 decembrie. Deci, mai avem vreo 2 luni parte de acest anotimp. Ce-ar fi să ne pregătim?

E iarnă, fraţilor!

allias — Thu, 02 Feb 2012 18:54:46 +0000

Ajung acasă. Intru în parcare. La mijlocul parcării îl întorc pe Pedro şi parcurg celaltă jumătate de parcare, vreo 50 de metri, cu spatele. De ce? Pentru că săptămâna trecută, a venit maşineta de deszăpezit în curte şi a făcut un munte de vreo 7 metri cubi, chiar în faţa ultimului loc din parcare, aşa pe colţ. Ţineţi minte că acel loc de parcare e al meu. Cel cu pomuleţul. Aşe… Deci, dau cu spatele. Execut virajul şi mă împotmolesc. Pentru că azi a nins şi a mărit muntele de zăpadă. Eu eram cu palton ecru (adică, culoarea untului). Cobor. Din păcate nu puteam apăsa pe acceleraţie şi împinge maşina în acelaşi timp. Îl sun pe Alex, care dormea. Precum trupele de intervenţie, în 5 minute era trezit, îmbrăcat de scandal şi cu lopata pe umăr. A bodogănit când m-a văzut! M-a săpat pe sub maşină. Alex a bodogănit iar. Apoi m-a împins bodogănind. După 5 minute, Pedrito era pe locul de parcare legitim. Îmi iau catrafusele. Îl ascult pe Alex făcându-mi morală. O luăm pe lângă maşini, spre bloc. La cinci maşini de mine observăm doi vecini, în maşină, fumând şi bând cafea. Sper să se împotmolească şi ei undeva în pustietate şi să nu îi ajute nimeni! Ajungem în scara blocului. În timp ce Alex bodogănea în continuare, mi-am propus ca mâine să lucrez de acasă. Terminat! Mona, out!

P.S. În curând, aştept lupii!

Te uită cum ninge ianuarie!

allias — Wed, 25 Jan 2012 09:48:32 +0000

Nu este niciun secret că de azi-noapte ninge în Bucureşti precum în basmele lui Andersen. Obiectiv vorbind, este superb! Articolul ce urmează este scris din punct de vedere subiectiv. După ce m-am întors de la sală, la 8, m-am gândit să lucrez de acasă, mai ales că ningea încontinuu şi colegii de la sală mi-au împărtăşit poveşti terifiante despre autobuze care patinau, pietoni adormiţi şi munţi de zăpadă afânată.

Apoi am zis să încerc să-l scot pe Pedrito. M-am echipat corespunzător, geacă serioasă, bocanci specializaţi, căciula “russian style”, blugi groşi cu talie înaltă (ca să nu mă tragă) şi am purces la dezgroparea sus numitului bolid albastru, la 8.30 “trecute fix”. Ca să vă introduc în peisaj, trebuie să vă spun Pedrito stă în parcarea blocului. Este ultima maşină, iar până la poartă sunt cam 100 de metri, dacă nu mai mult. Bineînţeles că jumătatea vecinilor dinspre mine ori nu au plecat la muncă ori au plecat cu transportul în comun. Buuuun! În spatele maşinii am un copac. De fapt este un copăcel, care astăzi nu va mai fi, cel puţin în forma în care se află acum, întrucât, înarmată cu un fierăstrău, mă voi duce să-l tund, atunci când ajung acasă! Pedro era sub zăpadă, nu i se vedea nici măcar un centimetru de jantă. Peste Pedro era copacul! Mă rog, crengile lui încărcate de zăpadă. M-am apucat să dezăpezesc copacul, în speranţa că se va ridica de pe maşină şi pot ajunge la ea ca să o dezgrop. Mă rog, am dat la mături vreo 20 de minute, am curăţat şi încălzit maşina, m-am măturat pe mine ca să nu bag tot omătul înăuntru şi am trecut la volan pentru operaţiunea “Răzbirea prin zăpada de 25 de centimetri”. Până aici îmi fuse! Nu puteam agăţa pe nimeni să îmi dea un brânci, niciun vecin nu scosese cojocul la interval. M-am enervat şi am zis că nu mai plec nicăieri! Dar era păcat de toată munca mea de jumătate de oră. Aşa că, având experienţa iernilor româneşti, care nu sunt ca verile, cu Pedrito încălţată regulamentar şi greutate sub o tonă, m-am hotărât să nu mă las.

Am ieşi din parcare după alte 10 minute. Pe străzi omor! Drum de 20 de minute l-am făcut într-o oră jumate. Timp în care mi-am sunat toţi colegii, ca să iau pulsul, să văd ei cum au ajuns, dacă au ajuns, dacă mai ajung etc. Ah, unde lucrez eu, parţial în spaţiu deschis, se coboară o pantă… Staţi că mă duc să fac o poză cu telefonul! Gata! Îmi pare rău că nu pot reproduce sunetul vâjgălăului care bate…

Oricum, toată operaţiunea a durat două ore. Când am ajuns la birou, Mariusică, băiat salon, mă aştepta cu locul de parcare deszăpezit. Mariuse, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Acum, să vedem la plecare ce s-o mai întâmpla, trebuie urcat un deal, pe care, deja este ninsoarea grămadă!

Mâine, dacă e la fel, sorry, dar voi lucra din pat! Am zis! Şi voi sta relaxată la căldură şi uscat, întrebându-mă “unde sunt zăpezile de altă dată?”, vorba jupânului Villon…

Voi cum aţi petrecut?

Atenţiune, vine cireada!

allias — Sat, 21 Jan 2012 16:27:34 +0000

Acest articol se adresează, deopotrivă, celor care nu ştiu să folosească o scară rulantă şi celor (ca mine) care sunt absolut disperaţi că cei din prima categorie nu au învăţat conduita corectă pe un astfel de mijloc de locomoţie.

Pe scurt, în scopuri educative, am purces la scrierea celor de mai jos:

Scara rulantă este folosită pentru a te deplasa de la un etaj inferior la unul superior şi invers. În unele locuri, există numai astfel de scări. În orice condiţie, scara rulantă se foloseşte astfel: păşeşti pe ea. Dacă vrei să stai şi să te deplaseze scara, te poziţionezi pe partea dreaptă, indiferent că urci sau cobori. De ce faci acest lucru? Pentru a permite persoanelor care se grăbesc să folosească partea stângă. Practic, laşi un culoar de trecere.

Eu îmi folosesc picioarele pe scările rulante, din mai multe motive: nu am stare, sunt mereu în mişcare, mă deranjează să stau în spatele cuiva, intimă fiind cu fundul, mătreaţa sau paporniţa pe care le are în dotare. De asemenea, nu vreau nici să am pe cineva în spate şi nici ca părul meu să-i intre în nas. Aşa că aleg soluţia cea mai bună şi toată lumea este fericită. Mai puţin în momentele în care toată populaţia este împrăştiată pe toată scara.

A se observa, mai jos, cum într-un oraş ca New York, care are o populaţie de cel puţin 4 ori mai mare decât a Bucureştiului, folosirea scării rulante se desfăşoară în cele mai civilizate condiţii. Cei care vor să stea, să se pupe, să povestească sau mai ştiu eu ce fac, stau pe dreapta. Cei care se grăbesc, coboară/urcă pe stânga! S-a-nţeles???

Cum folosim scara rulanta – Tutorial!

Vă mulţumesc!

How hot is your pussy?

allias — Thu, 19 Jan 2012 09:25:03 +0000

Eu sunt un şofer model. Printre învăţămintele pe care le propovăduiesc, se află şi cel: “Nu parca pe locul altuia, iar dacă eşti în oraş, caută o parcare cu plată!“. Respectând acest principiu, îmi pun întâlnirile în zona Romană şi parchez la fosta Eva – fosta Diverta – fosta ce o mai fi fost acolo…

După cum bine ştiţi, Pedro al meu este un drăgălaş C1, albastru precum nopţile de vară. Acum, dacă vedeţi o astfel de maşină parcată, cam cine credeţi că este posesorul? De cele mai multe ori – o femeie. Sau un puştan. Sau este maşină de firmă şi şoferul nu este obligatoriu şi proprietarul… Atunci, de ce toba mea, găsesc de fiecare dată cînd parchez pliante care mă trimit la saloane de masaj erotic? Cu sau fără finalizare. Anunţurile, înghesuite între cheder şi geam, mă momesc să mă duc să fiu încântată la maximum şi să trăiesc relaxări de neuitat, în prezenţa celor mai noi şi exotice fete de la acoperământul X sau Y sau XXX. Aşa am aflat că unele fete vin şi acasă – servicii complete! Promotorii ăia, care oricum împart pliantele ca să dea la număr, de ce nu îşi fac şi ei treaba cum trebuie, vizând merţane, bemveuri, audiuri sau gipane? Sunt de acord că, de cele mai multe ori, aceste maşini sunt conduse de siliconate şi fufe (da! urlă invidia în mine), dar sunt şanse mult mai mari să aibă drept conducători auto şi cefe late cu ghiuluri, care ar fi mult mai pe geagichi decât categoria C1 să primească tratamente erotice. Cu sau fără finalizare. În plus, dacă ăştia ar merge la saloane, ar creşte vânzările şi patronii de astfel de stabilimente ar băga mai mulţi bani în marketing, ceea ce ar duce la angajarea pe termen lung a promotorilor. Şi uite aşa, toată lumea e fericită! Iar eu nu mai fac colecţie de anunţuri în maşună! Că doar nu o să le arunc pe stradă…

Oricum, dacă tot am primit aceste materiale de informare, m-am documentat şi am aflat că există o piaţă pentru această afacere, mai mult sau mai puţin subterană. Preţurile pe oră, practicate de aceste domnişoare, depăşesc salariul pe oră al unui intelectual. Tot ceea ce trebuie să facă, este să execute un masaj intim, sau să vorbească murdar, după caz şi să mai facă ceea ce deontologia permite. Interesant! Denumirile saloanelor sunt care mai de care mai incitante, oferă şi reduceri. Poţi petrece cu prietenii o seară de neuitat la Hot Angels sau Wild Pussy. Dacă o faceţi, să mă anunţaţi, mă duc peste ei şi le cer comision pentru promovare! Şi iarăşi, toată lumea e fericită. Cu sau fără finalizare!

Seara muzicală la Cafepedia (II)

allias — Mon, 19 Sep 2011 06:22:56 +0000

Astăzi, 19 septembrie, puteţi asista la Cafepedia, după ora 21.00, la un concert deosebit. După ce vor termina reprezentaţia dată în cadrul Festivalului George Enescu, Rami Khalife, împreună cu Francesco Tristano (pian) şi Aymeric Westrich (tobe şi sunete electronice) vă vor delecta cu cu o împletire de sunete complexe, în care jazz-ul, tehno şi planurile computerizate se reunesc într-o libertate deplină.

Cu studii muzicale finalizate la Julliard School, artistul libenez construieşte proiect după poiect, albumele sale povestind stadiile propriei evoluţii creatoare, de la pianist la compozitor, de la taciturn la răsvrătit, de la baroc şi clasic la tehno, rave, pop sau improvizaţie.

Nu rataţi această seară de spectacol!

Intrarea este liberă!

Cafepedia Romana

Str. Pictor Verona nr.2, Bucuresti

Tel: 0721 102 101

Sursă Foto: festivalulenescu.ro

Seara muzicală la Cafepedia (I)

allias — Sun, 18 Sep 2011 10:33:11 +0000

Festivalul George Enescu este în plină desfăşurare, aşa cum bine ştiţi. Cei care nu au ajus să cumpere bilet, se pot bucura de o parte dintre artiştii prezenţi la manifestaţia culturală, petrecându-şi serile la Cafepedia, în compania unei cafele bune şi a unei muzici excelente.

În aproape fiecare seară, cafeneneaua va găzdui un “jam session” la care vă învit să nu lipsiţi! Vă voi ţine la curent cu detaliile fiecărui eveniment.

Astăzi, 18 septembrie, începând cu ora 21.00 vă puteţi bucura de muzică clasică indiană. Amijad Ali Khan este reprezentant al Senia Bangash School, “exponent al tradiţiei care datează din timpurile medievale” şi descendent al unui lung şir de interpreţi ai sarod-ului, improvizatori şi creatori de stări sonore. A moştenit meşteşugul de la tatăl său şi acum îl transmire şi fiilor săi. Îi puteţi aplauda pe cei trei diseară!

Un spectacol inedit, care nu trebuie ratat!

Intrarea este liberă!

Cafepedia Romana

Str. Pictor Verona nr.2, Bucuresti

Tel: 0721 102 101

Sursă Foto: festivalulenescu.ro