mi se spunea…Alias

Sunt anumite momente în viaţă în care îţi vine să te îmbeţi şi să ţi-o iei aşa, aiurea, pe străzi. Şi să tot mergi până te opreşti undeva, fără scop, fără nimic, gândindu-te că nici măcar la ce să te gândeşti nu ai. O stare idioată în care nu ai vrut să intri, dar ajuns acolo, nu mai poţi ieşi. Că n-ai nici resurse, nici motiv. Pur şi simplu te poartă paşii.

Ai vrea să suni vreo trei prieteni. Cauţi în agendă, discret. Ăla e însurat şi nu poate ieşi, ailaltă tocmai s-a certat cu maică-sa, iar prietenul din copilărie abia ce s-a despărţit de iubită, după o relaţie de şapte ani şi tot ce-şi doreşte este un prieten căruia să i se plângă. Evident, tu o cunoşti şi pe ea, căci tocmai ţi-ai petrecut ultimele patru zile ascultând-o.

Momentele astea, când te apucă neştiutul, apar aşa, fără nicio legătură aparentă cu ceea ce ţi s-a întâmplat acum două ore sau acum o săptămână.

Însă totul este legat de tot. Şi ajungi în pragul unei sastisiri emoţionale din care nici trei vedre de vin nu te mai scot. Chestiile alea cu „de ce mi se întâmplă numai mie” sunt fumate, trăite, retrăite şi actuale. Dar totuşi numai mie mi se-ntâmplă? Mă uit la voi, că aţi cam uitat să zâmbiţi şi treceţi pe stradă mai departe, care că n-are cu ce plăti chiria, care că e îndrăgostit fără speranţă, care că mai are un pic şi-şi omoară şeful după un plan adânc clocit de vreo trei luni.

E clar. Când n-ai ce face, îţi faci probleme. Aşa că, pune mâna pe o carte sau du-te la un film, sau sună-ţi bunica pe care n-ai mai sunat-o de la ziua ei. Parcă se schimbă ziua, nu?