Nu este niciun secret că de azi-noapte ninge în Bucureşti precum în basmele lui Andersen. Obiectiv vorbind, este superb! Articolul ce urmează este scris din punct de vedere subiectiv. După ce m-am întors de la sală, la 8, m-am gândit să lucrez de acasă, mai ales că ningea încontinuu şi colegii de la sală mi-au împărtăşit poveşti terifiante despre autobuze care patinau, pietoni adormiţi şi munţi de zăpadă afânată.

Apoi am zis să încerc să-l scot pe Pedrito. M-am echipat corespunzător, geacă serioasă, bocanci specializaţi, căciula “russian style”, blugi groşi cu talie înaltă (ca să nu mă tragă) şi am purces la dezgroparea sus numitului bolid albastru, la 8.30 “trecute fix”. Ca să vă introduc în peisaj, trebuie să vă spun Pedrito stă în parcarea blocului. Este ultima maşină, iar până la poartă sunt cam 100 de metri, dacă nu mai mult. Bineînţeles că jumătatea vecinilor dinspre mine ori nu au plecat la muncă ori au plecat cu transportul în comun. Buuuun! În spatele maşinii am un copac. De fapt este un copăcel, care astăzi nu va mai fi, cel puţin în forma în care se află acum, întrucât, înarmată cu un fierăstrău, mă voi duce să-l tund, atunci când ajung acasă! Pedro era sub zăpadă, nu i se vedea nici măcar un centimetru de jantă. Peste Pedro era copacul! Mă rog, crengile lui încărcate de zăpadă. M-am apucat să dezăpezesc copacul, în speranţa că se va ridica de pe maşină şi pot ajunge la ea ca să o dezgrop. Mă rog, am dat la mături vreo 20 de minute, am curăţat şi încălzit maşina, m-am măturat pe mine ca să nu bag tot omătul înăuntru şi am trecut la volan pentru operaţiunea “Răzbirea prin zăpada de 25 de centimetri”. Până aici îmi fuse! Nu puteam agăţa pe nimeni să îmi dea un brânci, niciun vecin nu scosese cojocul la interval. M-am enervat şi am zis că nu mai plec nicăieri! Dar era păcat de toată munca mea de jumătate de oră. Aşa că, având experienţa iernilor româneşti, care nu sunt ca verile, cu Pedrito încălţată regulamentar şi greutate sub o tonă, m-am hotărât să nu mă las.

Am ieşi din parcare după alte 10 minute. Pe străzi omor! Drum de 20 de minute l-am făcut într-o oră jumate. Timp în care mi-am sunat toţi colegii, ca să iau pulsul, să văd ei cum au ajuns, dacă au ajuns, dacă mai ajung etc. Ah, unde lucrez eu, parţial în spaţiu deschis, se coboară o pantă… Staţi că mă duc să fac o poză cu telefonul! Gata! Îmi pare rău că nu pot reproduce sunetul vâjgălăului care bate…

Oricum, toată operaţiunea a durat două ore. Când am ajuns la birou, Mariusică, băiat salon, mă aştepta cu locul de parcare deszăpezit. Mariuse, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Acum, să vedem la plecare ce s-o mai întâmpla, trebuie urcat un deal, pe care, deja este ninsoarea grămadă!

Mâine, dacă e la fel, sorry, dar voi lucra din pat! Am zis! Şi voi sta relaxată la căldură şi uscat, întrebându-mă “unde sunt zăpezile de altă dată?”, vorba jupânului Villon…

Voi cum aţi petrecut?