Dimineţile mele se desfăşoară, în marea lor majoritate, fără incidente. De ce? Pentru că urmez o rutină bine stabilită. Şi pentru că mă scol, de obicei, devreme, nu îmi place să pierd niciun minut de somn şi-mi pregătesc în fiecare seară hainele pentru a doua zi. Mai ales că, de 2 luni mă duc şi la sală, totul este contra cronometru. Astăzi era în program un  sarafan, despre care ştiam că are o mică problemă la fermoar. De obicei – rezolvabilă. Ei, bine, astăzi nu a vrut să se închidă. După ce m-am chinuit singură câteva minute, am năvălit peste bietul Alex, care abia se trezise şi am început să îl reped pentru a mă ajuta cu închisul fermoarului. După 20 de minute în care a încercat orice, de la patent la alte scule de profil, verdictul a fost dat: nu merge! Am început să boscorodesc şi mai abitir, mai ales la adresa vânzătoarei care mi-a vândut sarafanul cu fermoarul stricat, dar şi la prostia mea ca l-am cumpărat aşa. Problema cea mai mare este că nu ştiu nicio croitoreasă. Şi când zic croitoreasă, zic chiar croitoreasă, nu designeri sau persoane cu aere de designeri. Vreau să schimb un nenorocit de fermoar. Pe care nu l-am schimbat până acum, pentru că nu am avut unde! Pe bune acum, croitoria e pe cale de dispariţie? Dacă vreau să-mi fac o rochie sau o fustă sau dacă vreau un tiv sau schimbarea unui fermoar, unde mă duc? Mă apuc de cursuri de croitorie şi îmi cumpăr maşină de cusut? Cred că e cea mai ok dintre variante şi singura, de altfel.

Acum stau la birou, cu fermoarul rupt. Pentru că, da! Nu am mai avut timp să mă schimb!