Poc… Poc… Poc… Poc… Poc…

Imaginaţi-vă acest sunet, uneori de o intensitate mai mare, alteori mai şoptit, noaptea, după ora 23! În fiecare noapte. De ani de zile.

Ştiu, e ca ticăitul ceasului. Odată obişnuiţi, nu-l mai auzim… Ei, bine, nu! Acest sunet este constant, prezent în viaţa nocturnă a blocului meu. Face deja parte din istorie. Când un vecin vinde un apartament, ar trebui sa prezinte acest sunet ca pe un atribut de netagăduit, inamovibil şi peren, aşa cum sunt poarta de la intrarea în parcare şi spaţiile comerciale de la parter.

Am luat toate variantele în calcul. Cineva ţine pe altcineva captiv într-o cameră, iar prizonierul încearcă să trimită nişte semnale de ajutor. Am stat cu pixul în mână, încercând să descifrez, poate era ceva transmis în limbajul Morse, poate doar, doar, oi dezlega misterul. Eşec total!

O vreme am crezut că numai eu îl aud, până când, la un anumit moment dat, am întrebat, cu timiditate, dacă îl mai aude şi altcineva în casă. Nu eram singura! Acum vreun an, un vecin exasperat chiar a scris pe peretele blocului un mesaj adresat celui care bate, mesaj pe care nu aş putea să-l transciu aici, din motive de limbaj licenţios. Era legat ceva de nişte cuie, un sicriu şi nişte rude de gradul I ale celui care insista cu zgomotul.

Bocănitul a rămas acolo, prezent odată cu apropierea miezului de noapte. În fiecare noapte, indiferent că e week end, că e Anul Nou, că e o simplă zi de marţi.

M-am gândit că sunt nişte vecini pasionali. Dar parcă şi pasiunea dispare sau condiţia fizică sau mobila se degradează. Tonalitatea este aproape aceeaşi…

M-a mai dus gândul că am vreun vecin insomniac, pe care îl apucă la drum de seară pofta de activităţi de bricolaj. Sau poate că mai are un serviciu de noapte, la domiciliu. Dar totuşi, muncim, muncim, dar mai facem şi o pauză. Măcar în Sfânta Noapte de Paşti.

Poc… Poc… Poc… Poc… Poc… Acest sunet a devenit aproape liniştitor, precum un basm din copilăria mea, care te îndeamnă la somn şi la vis cu zmei şi cai înaripaţi…

Singura concluzie la care am ajuns, este că avem în bloc o fantomă. O Ană modernă surprinsă pe vecie între două lumi, nici aici şi nici dincolo, iar ciocănitul este o pedeapsă pentru cel care a întemniţat-o şi pentru noi, care nu înţelegem mesajul ei, trimis de la un hotar de viaţă.

Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i-am spus „Bloody Mary”.

La revedere, fantomă insistentă, pe… la noapte!