Vă rămăsesem datoare cu o poveste despre întâmplările petrecute ieri, în prima jumătate a zilei. Este incredibil cum, într-un timp atât de scurt, se pot concentra atâtea lucruri, care l-ar face pe Kafka să se răsucească în mormânt pentru că nu a trăit în România contemporană şi n-a avut-o ca sursă de inspiraţie.

Nu trebuie să precizez faptul că, dacă ai bani şi nervii tari, existenţa în această ţară ar fi amuzantă.

Ieri mi-am luat o zi liberă şi stabilisem cu Alina să ne vedem la o cafea, să vedem ce mai punem la cale cu draga noastră blogosphera.ro.

Mi-am început ziua cu trezirea la ora 7, pentru că avusesem o problemă alaltăieri cu trimiterea unui comunicat de presă şi trebuia retrimis la prima oră. Acest subiect va face obiectul unui alt articol, îşi găseşte locul aici doar prin prisma faptului că vă povesteam că am luat-o de dimineaţă…

Termin de trimis documentul, dau o fugă până la târgul de producători din Agronomie să târguiesc una, alta şi stabilesc cu Alinette să ne vedem la mine ca să  mergem împreună până la Administratia Financiară, unde aveam de rezolvat o problemă.

Zis şi făcut. Acum, trebuie să vă spun ce problemă aveam. Până în vara anului trecut, o parte dintre veniturile mele proveneau din drepturi de autor (mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de acest lucru!). Eu, persoană serioasă şi cu frică de ilegalităţi, doar sunt licenţiată şi în Ştiinţe Juridice, printre altele, m-am ocupat în fiecare an să declar corect veniturile, să mă duc în termen să completez tot felul de fişe etc. Anul ăsta m-am dus pe 15 mai ca să declar pe 2010 ceea ce era de declarat. Dacă tot am ajuns acolo, am întrebat dacă am bani de recuperat pe anul 2009. Funcţionara de la ghişeu, foarte amabilă, îmi cere CNP-ul, verifică şi îmi spune: Aoleu, aveţi de dat la stat vreo 1000 de lei. Eu: Cred că e o greşeală, am de recuperat, nu de dat!. Ea: Nu,nu! Aveţi de dat. În plus, aici zice că decizia s-a întors la Administraţie, pentru că nu mai locuiţi acolo. Aţi fost pusă şi pe listă pe site-ul Ministerul de Finanţe ca datornică. Eu: Când aţi trimis decizia? Şi cum m-aţi pus acolo? Credeţi că mie îmi trece prin cap să verific listele pe site-urile ministerelor în eventualitatea că dumneavoastră îmi greşiţi adresa??? Ea: În septembrie. Eu o ştiu pe maică-mea. Orice pliculeţ îmi vine acasă, mă sună imediat. Despre decizia asta, nimic! Şi îi zic doamnei: Sigur nu a fost trimisă unde trebuie. Ea: Ba da! În Drăguşin Deleanu. Nu trebuie să vă spun că habar nu am unde este strada asta, nici nu ştiam că există o astfel de stradă în Bucureşti. Şi zic: Nu am stat niciodată acolo. Da, conchide ea, trebuie să mergeţi în Avrig şi să întrebaţi de doamna X, care v-a făcut decizia. Ok, vin acasă, Alex îmi face toate calculele, îmi scrie ca la proşti pe un A4 concluzia şi mecanismul de calculare a impozitului pe drepturi de autor şi mă trimite în Avrig. Concluzia era că cei de la Administraţie calculasera impozit pentru Convenţie civilă, unde de impozitează 16% din 100% venit, faţă de drepturi de autor, la care în 2009 se impozitează 16% din 60% venit, 40% fiind deductibil. Conform calculelor, eu mai trebuia să recuperez vreo 100 de lei de la stat.

Aşaaaa. Unde rămăsesem? A, da, m-am dus cu Alina la Administraţie. Stau la ditamai coada, explic, le dau rezumatul lui Alex. Îmi verifică CNP-ul. Mă întreabă: Când v-aţi mutat din Drăguşin Deleanu? Doamnă, n-am stat niciodată acolo, stau din ’86 la altă adresă, cu nume asemănător, de unde şi confuzia dumneavoastră şi mă mai cheamă şi Ardeleanu! Ea: Sigur nu aţi stat acolo? Simţeam că mă ia cu nervii capului. OK! Stau eu vreo oră acolo, îmi fac doamnele calculele şi vin la mine cu anulare de decizie veche şi cu noua decizie, din care reieşea că au să-mi dea ei bani. Mă trimit în Rosetti ca să face cerere de returnare bani. O întreb dacă mi-a modificat adresa, pentru că mai am de primit o ultimă decizie pentru 2010. A răspuns că da, vădit iritată.

Ajung la maşină şi văd că pe decizia de anulare era adresa corectă, pe decizia nouă de recuperare bani era Strada Drăguşin Deleanu, dar număr, bloc, scară, apartament erau cele din buletin! Am refuzat să mă întorc… Simt că înnebunesc. O să sun marţi să îi întreb cu ce adresă figurez.

Alina era siderată lângă mine. Mergem la o cafea, la mine în zonă, la o terasă unde nu voi mai merge niciodată, la care am tot fost de vreo 6 ani şi reuşeau să mă enerveze pe diverse motive. Jadoo se numeşte ea. Ca un făcut, tocmai îi explicam Alinei că dobitocii au atins cote alarmante şi întotdeauna trebuie să plece de la premisa că oamenii sunt dobitoci şi să se poarte ca atare.

Ne-am dus pe terasă, unde eu văzusem o priză, atenţie!, în care nu era nimic. Bag laptopul şi ne apucăm de lucru. Peste vreo oră jumătate apare la mine unul, care cred că era un fel de şef de locantă şi începe să se bâlbâie, la propriu, iritat, la mine. Redau aici dialogul halucinant, într-o formă uşor adaptată de mine, ca să puteţi înţelege ce voia ăla de la mine:

-        Am avea nevoie de priză, zice.

-        Ok, aveţi un prelungitor?

-        Să vă spun altfel, noi avem echipamente. (Tipul era din ce în ce mai opărit.)

-        ….. Aşa….

-        Păi şi ne folosiţi priza.

Cel puţin eu asta cred că am înţeles, se bâlbâia nervos la mine, vorbea şi încet. Moment în care mă enervez.

-        Staţi să văd dacă am înţeles ce vreţi să îmi comunicaţi: adică dumneavoastră credeţi că eu am venit pe terasă, v-am scos ceva din prinză ca să bag laptopul?

-        Da!

-       Vă înşelaţi, eu chiar gândesc şi nu cred că aş fi fost atât de dobitoacă, încât să scot ceva ce dumneavoastră aveaţi în priză, ca să bag eu altceva….

Asta pleacă intempestiv, îl prind pe ospătar care ne mai aducea nişte cola, îi cer nota şi-i zic să nu mai desfacă sucurile şi-i transmit mesaj către personajul de mai devreme:

-        Spuneţi-i domnului că impertinenţa să o manifeste cu cine-i permite, nu cu clienţii şi dacă are o problemă că i-am consumat curentul să facă un calcul (dacă îl duce capul) şi să mi-l pună pe notă şi în plus, poate să ia pastile de memorie dacă nu îşi aduce aminte ce bagă şi ce scoate din prize.

Plec cu Alina spre maşina ei. În drum trecem pe lângă un depozit de vinuri. Alina mă roagă să intrăm, ca să vedem ce vinuri au. Înăuntru, doi domni. Unul servea, altul, mai în vârstă, în trening… nu ştiu exact ce făcea, stătea pe un scaun. Alina degustă un vin şi comandă pentru acasă. Eu, până atunci, nu mai văzusem acest sistem de îmbuteliere, vinul era în vid şi îmbrăcat într-o cutie de carton. Şi zic: Ce cutiuţă drăgălaşă! Aceste cuvinte i-au declanşat domnului în trening o angoasă existenţială şi simte nevoia covârşitoare de a mă pune la punct:

-        Duduie dragă! Asta nu este o cutiuţă. Este un sistem cu vid care…..bla, bla bla. Mai informează-te!

-        Poate că am alte pasiuni, mai importante decât desluşirea secretelor dionisiene.

Tace. Apoi îi recomandă Alinei să folosească vinul cumpărat şi la gătit, dar nu în ciorbe. La care Alina zice: Da, la fripturi. Altă angoasă, altă manifestare a ei:

-        Duduie, nu numai la friptură se foloseşte. Mai pune mâna pe o carte de bucate!

Simţeam că urmează sa iau butoiul de decor de langă mine şi să i-l fac guler. Oricum părea genul care pune vin, inclusiv, în apa de gură, dacă foloseşte… Nu i-am mai răspuns nimic, am aşteptat ca Alina să plătească şi am plecat. Dobitocul ăsta, pe lângă faptul că ne vorbea la pertu, mai era şi agresiv…

Ne despărţim, iar eu dau o fugă până la Mega Image, ca să iau o baghetă. Mă pun la coadă. Ştiţi că am o problemă cu oamenii din spatele meu, de la cozi, care simt nevoia să intre în simbioză unele cu altele, în speranţa că stau mai puţin la coadă… Ei bine, în spatele meu o doamnă de vârsta a treia era neliniştită. Plătesc pâinea, o las pe tejghea ca să vâr restul în portofel. Între timp casiera, care şi aia are multă minte, începe să scaneze produsele madamei din spatele meu. Care ce credeţi că face? Îşi pune punga de rafie peste pâinea mea şi începe să îndese în ea. Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte!

-        Nu vă supăraţi! Vă deranjează dacă nu vă mai suiţi pe mine şi aşteptaţi să îmi iau produsul de pe tejghea? Sacoşa dumneavoastră are fundul împuţit şi plin de pipiul de câine sau oameni de pe asfaltul pe care o lăsaţi atunci când vă opriţi să vă trageţi sufletul…

A belit nişte ochi la mine, de ziceai că am înjurat-o. Am plecat, auzind ca prin vis bodogănelile dobitoacei. Nu m-am întors, pentru că nu aş mai fi răspuns de faptele mele.

Acestea toate mi s-au întâmplat în doar jumătate de zi. Nu am mai ieşit din casă în restul de zi. Cine ştie la ce aş mai fi fost supusă. Cei mai mulţi oameni sunt dobitoci! Să nu vă aud că mă contraziceţi! De ce trebuie să îi suport? Voi aveţi o reţetă că să nu intraţi în contact cu ei, fără a vă muta pe o insulă pustie?