Pe 25 octombie 1998, mi-a sărit prima oară în braţe. Avea trei luni şi era un ghemotoc de cocker auriu şi prostovan. Întâi ne-am temut că e mut. Sau întârziat. Sau că cine ştie ce problemă are. Ne-am înselat! Era doar timorat că pleacă de lângă mama lui. Şi noi l-am iubit din prima clipă, iar el, un oportunist simpatic şi păros, a sesizat imediat şansa unei vieţi frumoase şi pline de dragoste. Ceea ce a şi avut, timp de aproape 13 ani.
Axi al meu a fost un cocker spaniel cuminţel, umanizat în extrem. Oricum, sunt sigură că el a trăit cu toată convingerea lui canină că e om. S-a şi purtat ca atare. A fost toată viaţa lui un copil, bucuros cu fiecare jucărie primită, mofturos şi plin de personalitate. A făcut viaţa frumoasă părinţilor mei şi a umplut-o cu năzbâtiile lui. De aici vine şi durerea pe care a lăsat-o în spate, astăzi de dimineaţă, când a plecat. Îmi pare rău…
În acest ceas, nu pot fi decât fericită aducându-mi aminte de clipele frumoase pe care ni le-a dăruit, de bucuria cu care ne întâmpina atunci când veneam acasă şi de nebuniile care îi treceau prin cap. Îţi mulţumim, căţel mic!
Sunt tristă astăzi… Chiar dacă ştiu că Axi zburdă fericit în Raiul lui. Adio, Axi, dragul meu!
Share this
6 Responses to “Axi”
Add Comment