Disclaimer: Acest articol nu se referă la nimeni. Este pur şi simplu o defulare, pe care am simţit nevoia să o exhib.

Uşor, uşor, devin mizantropă. Acest lucru nu mă sperie. Nu mă bucură. Nu îmi produce nicio emoţie. Este un fapt dat, pe care l-am primit simplu, fără rezistenţă. Cred că este o urmare firească a hipersociabiliăţii de care am dat dovadă de-a lungul vieţii mele. Acum, poate că sunt un pic ipocrită. Iertat să-mi fie faptul… Mizantropia mea se manifestă selectiv. Sunt persoane pe care nu le dispreţuiesc. Sunt persoane pe care le iubesc. Sunt pesoane pe care le tolerez. Dar în aceste categorii sunt foarte puţini oameni.

Am ajuns la concluzia ca semenii mei, în general, sunt simpli şi primari. Au şabloane în mentalitate, atât de adânc împământenite, încât sunt de-a dreptul ilogici şi ignoranţi. Absurzi. În plus, majoritatea este extrem de redusă din punct de vedere intelectual, în ciuda facultăţilor, masteratelor, doctoratelor şi altor şcoli de calificare profesională. În orice discuţie, fiecare trebuie, cu orice preţ, să aibă o părere. Sau trebuie să ia totul personal. Băi! Nu eşti centrul Universului! Nu are nicio treabă cu tine! Fă-ţi rost de o viaţă şi trăieşte-o! Să vă dau un exemplu, dialog:

-        Hmmm, ce zi însorită şi caldă…

-        Ce e mă, vrei să spui că sunt prea gros îmbrăcată sau ce?

Da. Este un exemplu kafkian de reacţie. Nu mai gândesc că doar mie mi se întâmplă. Mulţi oameni aşa sunt. Înguşti, egocentrici, primitivi. Nu, nu pot să fug în lume. Nu am cum. Trebuie să stau aici, să-i suport. Dar am găsit soluţia: trebuie să ignor. Altfel, veţi putea auzi curând de „crimele de la înserat”, ca urmare a vânătorii mele prin oraş.

Nu mi-o luaţi în nume de rău! Nu îmi desconsider întreaga specie. Până acum nu-mi plăceau: meltenii, fitiliştii, leprele cultivate, infatuaţii. Acum, paleta indezirabililor capătă din ce în ce mai mulţi membri: proştii, agresivii, mahalagioaicele, închipuiţii şi toţi cei care nu stau în banca lor.

La definiţia „om”, găsim: Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gîndire, inteligenţă şi limbaj articulat. Dacă facem o analiză exhaustivă, aplicând acest enunţ peste orice eşantion de populaţie, reies următoarele:

-        fiinţă superioară: da, fiecare e „mai” superior decât altul, după principiul unii sunt „mai” egali decât alţii;

-        sociabilă: corect, unde ne place cel mai mult? La bere şi grătare sau la insalata di patate e rucola con olio piccante e aceto balsamico, după caz şi după puterea financiară. A se lua în calcul şi gradul de snobism;

-        care se caracterizează prin gândire: daţi-mi voie să am dubii. Gândirea presupune o analiză, o reflecţie, discernământ. Nu frivolitate.

-        inteligenţă: daţi-mi voie să am şi mai multe dubii. Faptul că nu facem pipi în pat şi băgăm furculiţa în gură nu este dovadă de inteligenţă.

-        şi limbaj articulat: aceasta poate fi considerată o caracteristică specifică omului. Însă ce ne facem cu corectitudinea exprimării, cu stâlcirea bietei limbi în combinaţie cu ideala (că doar suntem superiori) limbă engleză, întrucât limba română nu este suficient de plină de nuanţe şi înţelesuri. Că doar „face sens”, nu?

Pe principiul mai sus amintit (suntem mai egali decât alţii), mi-s tare dragi scenele în care omul care păzeşte uşa restaurantului lângă care stau îmi spune omniscient şi omnipotent, în momentul în care vreau să parchez vis a vis de locanta în cauză: „Ia mută maşina, asta e parcarea localului”. Zi să mori tu! A cumpărat ăla strada şi ambele trotuare şi nu am fost anunţată? Asta unu la mână. Şi doi la mână, cum de îţi permiţi să-mi vorbeşti de parcă ne-am tras mucii împreună la aceeaşi grădiniţă? Asta în cazul în care ai absolvit vreo formă de învăţământ… Cum naiba să nu-mi vină să-i dau cu peria de deszăpezit în cap? Şi tot ceea ce pot face, e să mă mut mai încolo, în fericitul caz în care mai găsesc vreun loc, pentru ca dobitocul mai sus menţionat să nu-mi facă praf maşina cu o cărămidă… Este ăsta un om? Sau este un parameci în mizerie, care mă face pe mine să îmi urăsc semenii. Acesta nu este un caz singular. Poate că exemplul a fost ales ca să evidenţieze cea mai primitivă formă de relaţie interumană. Din nefericire, situaţii similare, mai mult sau mai puţin academice, întâlnesc permanent. Şi m-am cam săturat. Sincer.