Stăteam la palavre azi cu Fufi şi a venit vorba despre scris. Despre uşurinţa aşternerii slovelor pe hârtie. Nu am ajuns la nicio concluzie, eu una, i-am mărturisit că pot scrie despre aproape orice. Simplu. Fără modestie. Aici fac o paranteză: am nevoie de timp de documentare în cazul în care nu cunosc subiectul. Ah, şi nu mă apuc de comentat Phaidon. A făcut-o Noica mult prea bine.

Tot povestind, mi-am adus aminte de primul meu articol pentru o revistă. Ce-i drept, nu am publicat foarte multe, numai la cerere.

Şi i-am mai povestit lui Fufi că am realizat acest lucru (că scriu cu uşurinţă) atunci când a trebuit să scriu primul articol pentru Cer Senin, revista Forţelor Aeriene. Era vorba despre un reportaj despre o misiune la care participasem, SAREX 2005. Lucram doar de două luni în armată. Nu ştiam bine gradele militarilor, iar ei voiau să scriu despre elicoptere… Eram disperată. Cu o săptămână înainte de predarea revistei, m-am apucat. Şi am scris un articol care acum mă face să zâmbesc nostalgic. Nu ştiu câtă valoare jurnalistică are, însă, sufletul pe care l-am împletit cu cuvintele, a avut un aport major. Astăzi l-am recitit şi i l-am trimis şi prietenei mele. Mi-a răspuns frumos: „beibi, you got the gift şi abia acum am înţeles, ce ai avut tu este once in a lifetime”. Şi are dreptate. Nu mulţi oameni primesc ceea ce eu am primit. Eu nu am făcut meserie pe vremea când lucram la aviaţie. Era modul meu de trai. Sunt conştientă că nu voi mai avea niciodată şansa de a privi un loc de muncă aşa cum l-am privit pe acesta. Pentru că este imposibil. Nu voi vorbi despre bune şi rele, însă vă pot împărtăşi că trecerea unui supersonic pe bretelă, prin dreptul tău, nu se poate reproduce în cuvinte. Mirosul care rămâne în spatele lui, urmele de roţi de pe pistă… amurgul. Sau vă mai pot spune despre misiunile de salvare pe care le mediatizam. Chiar dacă nu eram protagonista unei coborâri în rapel din elicopter, eram cu ei acolo, atentă la fiecare mişcare, pentru a o putea spune mai departe, contribuabilului, pe care îl serveam cu stoicism. Cea mai frumoasă amintire pe care o am, este legată de clipele petrecute la Kogălniceanu când, seara, mergeam pe pistă şi mă suiam pe unul dintre MiG-urile 29, parcate cuminte, unul lângă altul… Stăteam aşa, în înserare, fumând şi privind rotocoalele de scaieţi cum alergau pe câmp.

Mi-e dor de oameni, de locuri, de aeronave. Chiar şi de urâţelele elicoptere mi-e dor.

Vă redau aici, finalul articolului care se face vinovat de această postare:

„Cronos este nemilos. Cuvintele comandorului Adrian Marinescu se rostogolesc pe lângă mine ca un susur. Nu-l mai ascult. Privesc spre întinderi. Acolo, undeva, zâmbesc oameni şi suflete de copii salvate. Gândul, iubirea, speranţa, timpul şi cerul nu cunosc limite. Tot aşa, încrederea pilotului în şansa sa nu cunoaşte graniţe. Răsplată îi rămâne bucuria ce izvorăşte din ochii şi din inimile semenilor scăpaţi din gheare de moarte, mâinile ce apucă frenetic mâini ce ţinuseră, până mai acum, manşa. Salvatorii din cer, lăsându-şi cugetul şi casa să aştepte reîntoarcerea la sine, pleacă în căutarea victoriei în faţa disperării, trăind şi ei în partea lor de viaţă suferinţa, speranţa, bucuria omului uitat, pentru moment, de şansa unei renaşteri”. Cer Senin, nr. 7 (84) din 2005.

Nu mă băgaţi în seamă, acesta este unul dintre rarele mele momente de nostalgie…

Sursă foto: Arhiva Cer Senin