Pe lângă meltenii atât de dragi mie, o altă specie – la fel de specială, îşi face loc în sufletul meu, pe blogul meu… Acest gen este numit simplu: fitilistul.

Fitiliştii, spre deosebire de alte forme de viaţă inteligentă, sunt tipi cu pretenţii, eventual cu ceva educaţie formală, care nimeresc datorită papagalului şi tupeului caracteristice în funcţii bunicele. Ajunşi acolo, încep să şi creadă că sunt profesionişti pe acel domeniu de activitate, pe care îl stăpânesc foarte bine în imaginaţia lor şi simt nevoia de a-şi depăşi aria de competenţă, insinuându-se în treaba ta. Măcar dacă ar vrea să te ajute. Dar nu. Pentru a acoperi urmele incompetenţei de care dau dovadă şi care nu se lasă aşteptată să iasă la iveală, încep să bage fitile la superiorii lor, sau ai colegilor peste care se bagă. Ei ar fi inofensivi dacă s-ar limita să stea în banca lor. Dar asta nu se poate şi astfel, după ce că nu te ajută, îţi mai fac şi greutăţi. Te încurcă, vin cu idei proaste şi fără acoperire, se bagă în seamă fix în mijlocul şedinţei, cu toată lumea de faţă, la modul „n-am putea noi încerca să ţinem cont de cutare fapt ca să creştem vânzările cu 0,05%?”. Iar tu te uiţi lung, cu un rictus pe faţă, gândindu-te că imbecilul tocmai a stricat un monolog argumentat de 15 minute. El iese victorios din sală cu convingerea că a scos firma din rahat. Iar tu de întorci la birou şi te apuci să refaci toate calculele, planurile şi strategiile pentru că şefului tău i s-a părut că dobitocul ar putea avea dreptate. Doar a venit cu o posibilă soluţie de creştere a vânzărilor…

Total la polul opus meltenilor, care se recunosc şi umblă în haite, fitiliştilor le place să ducă existenţă solitară, total independentă de alţii de acelaşi gen. Dacă sunt doi fitilişti la aceeaşi masă, s-a terminat totul. Lucru care ar fi foarte bun pentru noi, restul. Pentru că ar fi prea ocupaţi să se saboteze reciproc pe la şefi.

Fitilistul, indiferent că lucrează într-o mare corporaţie sau într-un business de familie de tipul chioşc din colţ, are o incredibilă forţă de adaptare şi de înrădăcinare. Aceasta, coroborată cu faptul că se lipeşte exact de şeful dispus să aplece urechiuşa la toate elucubraţiile emise de fitilist, îl ajută să îşi consolideze poziţia şi să îşi mărească aria de influenţă. Singur, fără receptorul mai sus amintit, ar fi mort.

Iar tu nu ai ce-i face, nici măcar dominanţa intelectuală nu-ţi este de folos într-o dispută directă, cu sau fără martori. Se merge pe varianta: ştim cu cine stăm de vorbă, dar asta este situaţia…

Cred că singura metodă de a nu afectat foarte tare de această specie veche de când lumea, este principiul foarte sănătos: Ignoră-l, că poate dispare!