Dragi mi-s meltenii. Aproape că nu aş putea trăi fără ei. Mai am un pic până la stadiul în care nici măcar nu mă vor mai enerva. Meltenii sunt o specie aparte, indivizi care în ignoranţa lor, nici măcar nu realizează că fac parte dintr-un grup atât de puternic şi bine definit. Cei care mă citesc ştiu că am eu o anumita sensibilitate pentru acest gen care a intrat în istorie. Oricum, printre prietenii mei umblă o vorbă „ai grijă ce faci, că ajungi la Mona pe blog, printre melteni…”. De parcă la mine pe blog numai despre asta e vorba, nu despre artă sau bună dispoziţie…

Revenind la subiectul în discuţie, mi-aduc aminte de faze petrecute în ultimele zile. Nu ştiu dacă le atrag şi mi se întâmplă numai mie (sunt convinsă că nu), sau meltenii sunt atât de bine infiltraţi, încât orice ai face şi oriunde ai fi, ei sunt prezenţi. Fie la un spectacol, fie într-o librărie, ca să nu mai vorbesc de mama tututor meltenismelor, şoseaua. Nu contează că melteanul are tot atâtea clase precum trenul sau două facultăţi, el se desprinde imediat din normalitate, epatând spre deliciul sau nervii, după caz, victimelor colaterale.

Acum câteva zile eram la Mega Image. Dintre toate subspeciile de melteni, cei de super/hypermarket mi-s cei mai apropiaţi de sufleţel. Deci eram la Mega Image. Nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât acţiunea cuiva de a se căţăra pe mine lângă banda pe care se pun produsele înainte de a fi plătite. Sunt unii care simt nevoie imperioasă, aproape maniacală, de a-mi împinge produsele pentru a le pune pe ale lor. Şi iată-mă strivită între omul din faţa mea şi meltean. Eu sunt genul care stă cu produsele în coş până în momentul în care cel din faţa mea plăteşte. Chiar stau la un pas în spatele lui. Ei bine, nu. Meltenilor le place să îţi sufle în ceafă, să cotrobăiască cu privirea în portofelul tău, în buzunare şi să te împingă cât se poate de mult. De parcă cel de la casă s-ar mişca mai repede şi ar ajunge la ei. De obicei, îi las să se desfăşoare, fac doi paşi de casă şi când îmi vine rândul, întreb candid: „Îmi permiteţi? Mulţumesc.” . Iar melteanul de serviciu îmi zâmbeşte îngăduitor, de parcă mi-ar face o favoare.

Nu mai departe de ieri, veneam acasă. Vă amintiţi de şcoala aia de mari fiţe pe lângă care trec şi care, începând cu ora 17.30 termină programul? Da, exact, e acea şcoală de îmi trezeşte mie instincte piromane. Din cauza imbecililor de părinţi care simt nevoia să-şi ia plozii din din gura clădirii. Pe o stradă pe care astă-vară au facut-o cu sens unic, tot din cauza dobitocilor care blocau accesul… Da. Acea şcoală. Deci veneam acasă. Cu greu am făcut stânga printre maşinile oprite şi cu portierele deschise. Pe contrasens apare unul. Care începe să, mă scuzaţi, muiască de mama focului, că din cauza ălora ca mine, care îşi ridică progeniturile de la şcoală, nu mai are el loc să scoată maşina din curte. Am rămas perplexă. El era pe contrasens. Eu mă duceam acasă. Şi nu luam pe nimeni de la unitatea de învăţământ mai sus amintită. Evident că eu a trebuit să dau cu spatele printre aceleaşi maşini oprite anapoda, în plină intersecţie ca să treacă marele meltean. Abia după ce a trecut mi-am amintit că strada e cu sens unic şi el era aiurea… Până am făcut manevrele necesare pentru eliberarea cretinului, un alt meltean, de mare angajamet, a făcut aroganţa de a se băga în faţa mea şi a opri maşina pe avarii pentru îmbarcarea şcolarului de rigoare. Nu am crezut că Pedro (maşina mea – pentru cei care mă citesc pentru prima oara) are o asemenea goarnă. Zici că-i tir. Nici el nu s-a aşteptat. Mi-am dat seama după tresărirea care i-a mişcat maşina.

Ah, tot din trafic, azi de dimineaţă. Eu la volan sunt o mare doamnă. Dacă unul îmi cere voie sau îl văd că încurcă circulaţia, îl las să intre în faţa mea. În acelaşi timp am pretenţia să îmi mulţumească. Blink – Blink din avarii. E atât de greu? Ei bine, da. Este. Pe Şoseaua Pipera-Tunari, trafic. Văd la 20 de metri în faţa mea o adormită care voia să facă dreapta de pe un drum lateral, cu o limuzină. Încetinesc, îi fac din faruri, îi fac semn cu mâna precum poliţistul. Ea nimic. Când ajung aproape în dreptul ei, o zbugheşte. Era să intru în ea şi ăla din spatele meu în mine. Ea nici măcar nu s-a uitat în oglinda retrovizoare. De mulţumit nu mai zic… Nu mai este necesar să amintesc cine şi-a luat muile de rigoare de la cel din spate, pe care îl vedeam tocând mărunt din buze.

Cred că aş putea scrie un roman în care să detaliez comportamentul melteanului. Cred că aş putea da un doctorat pe acesată temă inepuizabilă. Nu vreau să generalizez, însă suntem înconjuraţi de ei. Partea bună e ca că îmi mai distrez prietenii povestindu-le. Partea rea e că meltenii sunt tot mai inventivi şi plini de resurse… Ar trebui să fac şi un concurs de povestiri cu melteni. Însă nu ştiu ce premiu să dau. Un CD de pus în parbriz, sau un set de vreo 18 cruci de lipit pe geam în ordine descrescătoare. Dacă aş avea bani, aş da un Q7 alb. Idei, ceva?

PS God!!! Dacă dai căutare pe google „meltean” şi dai la imagini, sunt printre multe altele poze cu Mircea Badea, cu mine şi multe fotografii de pe blogul meu. A se nota că apar toate acestea deoarece până şi internetul ştie că sunt o mare luptătoare împotriva meltenismului. Şi unde sunt amintiţi meltenii, apar şi eu. Doamne, cât am mai râs…. o să intru şi eu în istorie. Clar.