Episodul 1 – Plecarea

30 iulie. M-am trezit cu dimineaţa-n cap. Aveam şi motive. Bagajele nu erau făcute, mai aveam ceva drumuri de făcut, ferma mă aştepta să o culeg… Alex, organizat ca întotdeauna, şi-a permis să doarmă mai mult. Lucru pe care nu l-a putut realiza din motive lesne de înţeles. Nu l-am lăsat eu.

Trec peste detaliile organizatorice, ajung la momentul chemării taxiului. Plecăm cu arme şi bagaje şi la 200 de metri de bloc, Alex îşi dă seama că telefonul lui era acasă cuminţel, la încărcat. Uf, nu e panică, bine că ne-am dat seama colea, vorba ‘ceea, lângă casă.

La aeroport multă lume, eu aveam laptopul împreuna cu nişte romane într-o geantă care era în altă geantă în care mai aveam vreun milion de alte lucruri. Evident ăsta era bagajul meu de mână. Şi mai evident este că m-au pus să descarc în coşuleţe tot ce aveam în geantă. Totul a decurs normal, lumea calmă, n-a urlat nimeni la mine.

Facem check in şi când să urcăm în avion, o voce blongă anunţă: Zborul Tarom 311, cu destinaţia Munich va avea o întârziere de 40 de minute”. Deosebit. Întrebat despre problemă, un amabil lucrător gelat şi fercheş de la Tarom ne comunică:

-         Este foarte aglomerat aeroportul din Munchen.

-         Oook. Păi bine, dar nu există posibilitatea să se anuleze zborul, nu? Sau să se dea peste cap tot programul de zbor…

-         Aţi auzit vreodată de vreun zbor Tarom anulat?

Am ignorat impertinenţa, explicându-i că dacă voiam întârzieri luam Blue Air-ul… Whatever, în jumătate de oră ne-au îmbarcat în rata de aeroport în care cred că erau vreo 38 de grade şi apoi spre avion via pistă. Era un neamţ lângă mine şi mă uitam cum transpiraţia cucerea centimetru cu centimetru din cămaşa lui. Faţa i-a rămas impasibilă până la îmbarcare. Numai uitându-mă la el îmi venea şi mie să transpir…

Zborul a decurs fără emoţii majore:

-         Vă aduceţi aminte de bagajul meu de mână care cântărea vreo 8 kilograme? Ei bine, când să-l urc în compartimentul pentru bagaje, era să-l scap în capul unuia, care săracul, a fost în pragul unei iminente fracturi de bază de craniu şi a scăpat ca prin minune. Datorită prezenţei mele de spirit de a mă sprijini cu tot cu bagaj pe piciorul lui Alex.

-         Mâncare ne-au dat în avion, ciulama de pui cu piure. Şi spumă de… ceva neidentificat, roz şi dulce. O bucată de pui plină de ciulama din furculiţa lui Alex a ajuns pe adidaşii mei, normal că pe partea unde nu era piele, adică de limbă şi şireturi. De curăţat n-am prea avut cum, eu având spaţiu personal în ambele părţi de vreo 15 centimetri. Într-un final am reuşit să culeg toată ciulamaua de pe mine. Ulterior, caserola cu spuma mai sus amintită a căzut pe podea şi cred că a ajuns de-a rostogolul până în faţă la pilot. Nimeni n-a raportat incidentul, aşa că am mers pe burtă.

-         Pilotul ne-a dus ultra rapid, ajungând la Munchen dor cu 5 minute întârziere faţă de ora iniţială.

-         O cădere scurtă într-un nor negru. Moment în care era să leşin peste vecinul neamţ din stânga, care în timpul mesei scăpase ceva din gură pe celalălt adidas al meu.

După aterizare, am schimbat un tren, un metrou şi un autobuz până la hotel. Dacă eu nu uitam acasă bileţelul cu staţia la care trebuia să coborâm, am fi ajuns mai repede. Aşa, cu două bagaje imense şi cu geanta mea de mână (8 kilograme, remember?), am acoborât aiurea şi am aşteptat încă 20 de minute acelaşi autobuz. În ploaie. Alex era pregătit, avea fâş. Eu nu. Când am coborât din tren, un domn respectabil stătea în faţa uşii, drept care, fără intenţie, am scăpat bagajul, pe care abia-l putea ridica şi care avea cam jumătate din greutatea mea, pe piciorul lui. Mi-a zâmbit şi a urcat în tren.

În plus, al doilea lucru pe care l-am uitat acasă a fost bileţelul cu telefonul prietenei mele care locuieşte în Munchen şi de la care trebuia să luăm ceva. Reuşesc să dau de ea printr-o altă prietenă care era în România şi care vorbea cu ea pe mess. Între timp ce vorbeam în România, telefonul meu dădea semne de baterie descărcată. Am reuşit să-l ţin totuşi în viaţă  până la hotel. Alex mai avea un pic şi mă asasina. Dar am scăpat.

Ce mi-a plăcut, şoferul autobuzului în care ne-am urcat, vâzând că în staţie era o persoană în cărucior, a coborât maşina până la nivelul bordurii. Noi, românii, mai avem mult de învăţat să construim lucruri care să-i ajute pe alţii şi în plus să îi şi ajutăm atunci când este cazul.

La Munchen ploua. Ştiţi că la Bucureşti erau peste 30 de grade. Ei bine, la Munchen erau 17. Am crezut că mor. În rest oraşul frumos (ce-am putut vedea în fuga transportului în comun). La hotel totul în regulă, aşa cum ne povesteau în materialele de prezentare.

Aşa cum scriau pe site, au internet. Gratis. Sau mă rog, prins în preţul camerei. Bine că mi-am luat totuşi cablu de acasă, altfel îmi arestau nişte euro pe un cablu de împrumut. Am şi wireless, dar e mai bine să fii pregătit. Noroc că a pus Alex cablul lângă laptop. Altfel îl uitam şi pe ăla acasă.

Dau să intru pe Facebook. Panică! Pentru că eram în altă zonă decât cea obişnuită, m-au supus unui test. În timp ce trebuia să recunosc feţe, mă sună Dana. Cât am vorbit cu ea, îmi expiră timpul alocat livrării răspunsurilor. Mi se blochează contul. Am reuşit să-l deblochez dimineaţa următoare. Adică acum.

Am făcut o plimbare pe seară cu Dana aici şi cu soţul ei. Ne-au dus la un restaurant foarte mişto, unde am mâncat… cârnaţi cu varză. Ah, şi am băut (eu) o minunată bere neagră. La restaurant am ajuns pe jos, cam o staţie de metrou de casa Danei. Afară erau 14 grade. Aveam pe mine tricou cu mânecă scurtă, tricou cu mânecă lungă şi hanorac cu glugă. Dacă aveam o geacă cu mine, aş fi avut-o şi p-aia peste restul. Pe la 1 noaptea am reuşit să ajungem înapoi la hotel. Cu bine.

Poze n-am făcut. Mi-a fost prea frig. Aşa că mai aşteptaţi.

Acum mi-am aprins o ţigară. Sper să nu pornească sistemul anti incendiu. Cred că era cameră pentru fumători, am o scumieră în cameră. Gata, mă duc in centru. Poate-mi găsesc o geacă. La ăştia nu e vara… V-am pupat!

Va urma.