Nimic nu părea să curme liniştea ce domnea în vecinătatea Unirii într-o după-amiază de primăvară târzie… Bucureştiul era ars de un soare necruţător. Suveranul privea afabil peste mulţime. Îngăduitor şi mândru străbătea ţinutul şi împărţea zâmbete supuşilor săi.

Cam aşa ar putea începe scenariul unei parodii despre urbea străbătută de bătrâna Dâmboviţă. Ei bine nu, nu este nicio poveste, declanşarea aparatului de fotografiat a surprins cum nu se putea mai bine paradoxurile unui  oraş fără personalitate în care fiecare încearcă în felul lui să rupă o bucăţică din sine şi s-o lase ofrandă pe altarul kitschului.

Şi aveam un fotoliu. Şi eram tras de un cal putere. Mulţimea aclama în delir… Eu, Supremul…