În ultima vreme, orice ieşire din casă îmi oferă un nou subiect de comentat. Şi cum partea întâi a acestei posibile epopei – Românii, această naţie preafericită – s-a bucurat de un real succes printre fidelii mei cititori, am hotărât să o continui mai repede decât m-am aşteptat. Cum sunt o naivă prin definiţie, am sperat că nu mi se va mai întâmpla nimic prea curând şi că ai mei conaţionali, sau măcar co-orăşeni nu vor mai da dovezi de nesimţire şi de meltenism.

Astfel, de aseară până astăzi, am trecut de la dezgust la furie.

1. Am fost cu prietena Irina la un restaurant italienesc. Este de bun gust şi la mare căutare să îţi faci restaurant într-o vilă veche. Nu de alta, însă de cele mai multe ori, casele vechi au camere nespaţioase, tip vagon, asimetrice şi deloc ergonomice. Dacă ţii la un oarecare lux şi pui mobilă din lemn masiv, s-a terminat. În lumina celor povestite, masa de două persoane la care ne-am aşezat, era atât de aproape de masa de lângă, încât mă simţeam că stau cu doamna de lângă mine pe acelaşi scaun. Am făcut o şuetă în patru la care vorbeam două câte două. Total natural. Însă nefireşti erau cei şase ospătari, plus şef de sală care stăteau în gura noastră, iar când nu o făceau pălăvrăgeau nestingheriţi de noi. Chiar nu îmi doream să aflu cum şeful de sală de mese povestea despre punctele de penalizare pe care le dădea subalternilor pentru diferite dude pe care aceştia le comiteau. Partea de o drăgălăşenie dezgustătoare a fost în momentul în care o tipă, care cred că era şefa de sală de mese de la parter (noi eram la etajul 1 şi-l aveam ca şef de sală pe tipul dur care nota greşelile ospătarilor), vine şi timp de 20 de minute prepară cu îndemânare trei salate de salată verde. Când spun că le prepară, mă refer la faptul că, într-un mod artistic a stors lămâie peste frunzele de salată şi a pus ulei de măsline. Toate acestea se întâmplau pentru masa de lângă noi, la care stăteau vreo şase mahări, cu puternice influenţe de interlopi, care fumau trabuc şi nici nu se catadicseau să privească la vajnica angajată mândră foc şi nutrind speranţa că vreunul dintre cei şase baştani o va remarca. După ce a terminat, apar pe o uşă doi tineri ospătari, într-un nor de fum şi printre stropi de grăsime, transportând două plite încinse cu oareşce hartane de carne. După ce bucăţile de animal au fost prezentate mesei de lângă noi, sub privirile întregului etaj, pentru a le tăia şi pregăti pentru a fi mâncate, angajaţii au găsit necesar să facă doi paşi în spate, pentru a nu deranja mesenii pentru care au fost aduse bucatele, deranjându-ne pe noi două. Sub privirile mele fioroase, au luat carnea şi au mai făcut câţiva paşi în spate, deranjând pe altcineva, lăsându-ne pe noi mirosind a fum. M-am uitat la domnii din spatele meu, care aşteptau cu interes potolul. Nu ştiau nici măcar să folosească şervetele din bumbac aflate pe masă, poate se aşteptau să fie acolo de decor pentru a le bucura lor retina. Aici am observat că meltenii nu se scobesc în nas numai la volan, ci şi la restaurant. Cu cât prada din nas e mai bogată, cu atât posesorul ei este mai fericit de descoperire. Noroc ca terminasem consumaţia şi aşteptam nota. Mă uitam la ei cum salivau, cu ochii pe ospătarii care pregăteau carnea şi cum îşi trăgeau în farfurie sparanghel şi broccoli. Că mama lor, cu siguranţă, cu astfel de legume i-a înţărcat… Şi uite aşa, am mai trecut pe listă un restaurant la care nu mă mai duc.
2. Foarte aproape de unde stau este o şcoală generală. De ceva vreme mă pasc gânduri criminale, de incendiere, legate de acest stabiliment. Este o unitate de învăţământ aşezată într-o zonă liniştită, de vile. Liniştită a fost până astăzi, când era să îi rup capul unui mare imbecil. Dar ca să vă pun în temă cu patul psihologic pe care stau eu de multă vreme. Între 17.30 şi 18.00 se termină programul şi părinţii vin să-şi ia odraslele de la şcoală. Nicio problemă, este absolut normal. Însă 90% dintre părinţi sunt imbecili şi doresc să parcheze toţi în buza şcolii. În jur sunt numai vile, şi multe locuri de parcare. Dar NU. Copilul nu trebuie să meargă pe jos, pentru că există riscul să ia aer, aşa că, trebuie să iasă din curtea şcolii şi să sară direct în maşină. După cum v-aţi dat seama, aceasta este ora mea de venire acasă şi inevitabil mă intersectez cu toţi părinţii cretini. De obicei toc mărunt din buze, mai bag un claxon şi trec. Până astăzi. Şcoala este pe un colţ de stradă. Eu vin şi fac stânga, pe lângă ea. Bag semnal, însă din faţă îmi vine unul cu o maşină combi, care se opreşte fix lângă mine, blocând tot accesul străzii din stânga pe care eu trebuia să o iau. Poate nu m-aţi înţeles, tipul opreşte în intersecţie. Am crezut ca a păţit ceva. Ei bine NU! Văd portiera deschizându-se şi o mogâldeaţă care încerca să se suie. Cu tot respectul, în acel moment iau foc. Şi încep să claxonez. Încontinuu. Iar melteanul de tătic imbecil ce credeţi că face? Vă zic tot eu, deschide portiera şi-mi strigă: „Ai fă răbdare!!!”. Jur, dacă aveam o bâtă în maşină, coboram şi îi făceam praf toate geamurile. Cu orice risc… În toiul claxoanelor şi referirilor direct la adresa mă-sii, imbecilul a plecat.

Este absolut incredibil cum nişte neanderthalieni reuşesc să scoată din mine cele mai criminale intenţii despre care eu, nici în cele mai crunte situaţii, nici nu visez că aş putea fi capabilă. Din păcate sunt din ce în ce mai mulţi, iar cei ca mine din ce în ce mai puţini şi în mod clar ne vor răzbi.

– Cu siguranţă va urma –