După cum bine ştiţi, de vreo două zile ninge. Dar ninge vârtos, nu glumă. Chiar frumos aş zice. Suntem deja obişnuiţi să ne ia zăpada pe nepregătite, chiar dacă locuim într-o zonă cu o climă temperat continentală şi acum suntem în ianuarie. Nu e nicio problemă. Ne descurcăm. Mai cu o lopată, mai cu o măturică…

Plec către birou de dimineaţă. Ca de obicei. Îmi iau măsuri de precauţie şi plec o idee mai devreme. După ce am colindat fără succes pe la vreo trei chioşcuri, prin nămeţi, după ţigări, am luat-o uşurel către maşină, pe care am găsit-o cu ajutorul alarmei. Nu recunoşteam nimic din peisajul în care îmi aduceam aminte că am parcat maşinuţa mea aseară. Dezăpezesc cu mâna uşa din spatele şoferului pentru a-mi lua kit-ul de înlăturare al omătului frumos aşezat pe maşină şi în jurul ei. În spatele maşinuţei era o intersecţie pe care eu trebuia să o atac cu spatele pentru a putea să mă înscriu corect pe traiectul de rulare. Dezăpezesc portiera şoferului, pătrund în autovehicul, scot din viteză, trag frâna de mâna (inutil de altfel, pentru că maşinuţa mea, zisă şi Pedro sau Măturica avea botul bine înfipt într-un uriaş morman de zăpadă), pornesc motorul care, cuminţel începe să toarcă. Dezaburire şi degivrare, verificat, pornite şi ele pentru înlesnirea procesului de plecare în condiţii de vizibilitate optime. Nu trebuie să mai spun că intersecţia despre care vorbeam era plină de zăpadă şi de urme de maşini.

După 10 minute Pedro era pregătit pentru plecare. Mă sui la volan. Deja era cald în habitaclu, lucru care m-a făcut să zâmbesc confortabil. Marşarier şi dă-i şi luptă. Peste câteva minute, un coleg participant la trafic, cu o maşină serioasă, vorba aia, cu ochişorii lui de vultur mi-a sesizat intenţia de părăsire a locului de parcare, tocmai bun pentru autoturismul în care se afla. Eu am sperat că, având interes la acel loc, va coborî şi îmi va da un brânci ca să eliberez parcarea. Deşarte speranţe… Într-un final, exasperat de inutilitatea caznelor mele de a extrage maşinuţa (care are sub o tonă cu mine cu tot la volan….), a dat a lehamite din mână şi a plecat uşurel în căutarea unui alt loc călduţ şi liber. Imediat după plecarea lui, apare un alt doritor de loc de parcare. Am avut un deja-vu. A stat câteva minute, timp în care îi urmăream precum o fiară mişcările prin oglinda retrovizoare, apoi a plecat tocând mărunt din buze. Vă daţi seama că tot pe mine mă bodogănea, dar să fi coborît să mă ajute, nici vorbă. Of, cavalerismul, nici când e mânat de interese, nu se mai arată.

După acest episod, jalnic aş putea spune, am hotărât să iau tramvaiul. Tramvai pentru care evident îmi trebuia bilet. Vânzătoarea, liniştită în ghereta ei încălzită, îmi spune că îmi trebuie card de încărcare a contravalorii biletului, pentru că în curând tichetele se vor scoate din circulaţie. Îi explic că poate voi mai folosi transportul în comun iarna următoare şi că nu am nevoie de card, vreau doar 2 călătorii. Ea îmi repetă că îmi trebuie card. Eu pierd tramvaiul în timpul acestei discuţii. Încerc să nu mă enervez. O ţin pe-a mea că vreau bilet, care şi aşa e mult prea scump pentru ce oferă… Într-un final o conving şi-mi vinde în scârbă tichetul.

Prind un tramvai, în 10 minute cobor în staţia de destinaţie, după ce am fost atent verificată la bilet de către o doamnă controlor. Eu, agilă, zic să fac o schemă de evitare a nămeţilor şi o iau pe o scurtătură, pe la intrarea din spate a curţii unde am biroul. Ajung la poartă. Încuiată! Ca să o iau pe la poarta principală, aveam de ocolit şi de mers pe jos în condiţiile vitrege ale vremii vreo 10 minute. Încep să mă enervez din nou. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta şi sar gardul, care nu cred că avea mai mult de 2 metri.  Un fleac. În timp ce săream gardul, telefonul începe să sune. Normal… Rezolv problema urgent, în săritură.

În momentul în care am ajuns în birou, la o oră după ce am ieşit din casă, mă simţeam de parcă muncisem toată ziua. Era abia 9.05… iar eu aveam o zi lungă în faţă. Dar totul este bine atunci când se termină cu bine.