Săptămâna trecută, într-un grav acces de lene, mă hotărăsc să iau autobuzul 300 o staţie, spre casă.

După ce stau şi aştept vreo jumătate de oră, timp în care parcurgeam distanţa până acasă de vreo trei ori, apare în zare autobuzul. Bun. Nu mă panichez în pofida faptului că eram vreo zece oameni în staţie. Sunt subţirică, deci încap.

Fraţilor! Era să mor. Mă sui cu greu în maşina încărcată, îmi fac loc în spate. Staţia nu e lungă, însă timpul s-a dilatat. Am crezut că nu mai ajung. Stăteam pe vârfuri ţinându-mă de bara de sus cu mâna dreaptă, cu borsetuţa în mâna stângă, atentă să nu mă fure ciorditorii. În spatele meu, prinsă între uşă şi mine, o doamnă corpolentă ofta. În dreapta mea, doi sâni îmi săltau în ochi, dintr-un decolteu generos. În stânga mea era un tânăr cu care eram atât de intimă, încât auzeam clar versurile care-i evadau din căşti. Şi nu numai eu auzeam, ci tot autobuzul. Totul a culminat cu momentul în care domnul din faţa mea a flatulat. Dar grav de tot. Pentru o clipă, toţi am înmărmurit, cu speranţa că ni s-a părut. Apoi a venit mirosul… Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte… eu fiind prima picată în misiune, pentru că eram cea mai expusă băşinii exterminatoare eliberate.

Următoarele 75 de secunde, până la staţia unde urma să cobor, mi-am ţinut răsuflarea, într-o poziţie chinuită, pe vârfuri, contorsionată şi cu speranţa că totul se va termina curând.

Oameni buni, noi nu ne mai facem bine niciodată!