mi se spunea…Alias

Trebuie să mărturisesc. I’ve lost my mojo. Eu şi bietul Austin Powers. Evident, fiecare dintre noi şi-a pierdut câte un alt fel de mojo… Eu mi-am pierdut inspiraţia. Nu că aş fi fost lovită vreodată cu adevărat de vreuna dintre muzele inspiraţiei mele, Thalia sau Euterpe, însă cuvintele-mi curgeau. Necăutate. Se aşterneau în iureş pe hârtie, neobosite şi buclucaşe. De vreo două spătămâni, n-am nicio idee, nu mi se întâmplă nimic… Bun sau comic. Nici rău, aşa că nu mă plâng. În afară de două femei needucate care aveau masa lângă a noastră într-un restaurant, femei care stăteau liniştite de vorbă fumând de zor şi care nu aveau nicio problemă că ale lor odrasle au scos tot restaurantul din minţi cu tropăielile şi fuga printre mese, nu am remarcat nimic notabil sau demn de împărtăşit. Episodul amintit s-a terminat cu un mârâit : „Nu vă supăraţi, îi puteţi face să alerge în jurul mesei dumneavoastră şi nu în jurul mesei noastre? Mulţumesc!” şi regeşte ne-am întors la masa noastră, auzind vag scuzele bolborosite ale celor două mame.

Oricum, e cert. I’ve lost my mojo. Ceva idei? Escu mi-a propus să caut pe google “my inspiration”. Nu am încercat… Ştiu că nu e ascunsă pe acolo. Cu siguranţă şi-a făcut bocceluţa şi a plecat unde a văzut cu ochii ei parşivi de inspiraţie nerecunoscătoare şi bandită.

Aprilie 2005. Visul de a ajunge la Atena într-o mini-vacanţă se apropia de realitatea îmediată. Îmi ridic paşaportul luni (fără dificultăţi) de la secţia paşapoarte din Iorga.

Joi la 2 dimineaţa plec spre Russe, la ora 17 eram la Atena. A durat o ora jumătate să-mi găsesc hotelul (ce-i drept undeva în centru). Vineri mă trezesc, pe la 11. Nimic deosebit până acum.

La 12 eram deja în zona pietonală a Atenei, unde numai cevaşilea bani să ai şi lumea shopping-ului e a ta. Ca un cetăţean corect ce mă aflam în ţări străine, paşaportul era (împreună cu vreo 100 de euro) în portofelul proaspăt cumpărat cu o seară înainte. Norocul meu a fost că în ultima clipă, înaite de a pleca de la hotel, mi-am lăsat buletinul şi permisul de conducere în bagaj.

Înainte să plec din România, m-am uitat pe yahoo weather ca să fiu informată ce fel de haine îmi iau. Ăia ziceau că vor fi 10 grade, frig cât cuprinde, iar în consecinţă nu mi-am luat decât un maieu şi în rest pulovere pe gât. Evident că la Atena erau 26 de grade. Nu era problemă, motiv justificat de cumpărat haine…

Mă plimb eu liniştită prin magazine când, mă duc la casă să plătesc cele două tricouri, ruxacelul meu, care avea un fermoar imposibil pentru mine de deschis fără chin, era deschis şi portofelul lipsă. Calmă, mă duc la gardianul de la uşă… Ăla cred ca nici greceşte nu ştia, d-apăi engleză. Vorbesc cu şefa de magazin, aia altă căzută din lună. Mă enervez.

Dacă aş fi avut eu idee ce mă aşteaptă de acum înainte… tăticu, treceam graniţa Greciei fraudulos. Mă duc la hotel.

Sun la Ambasada României la Atena (noroc că eram în Atena). Mi se spune că ei inchid la 4, că e vineri şi că să mă duc luni. Îi comunic că luni nu pot, pentru că luni sunt în România, sau cel puţin aşa sper. Bine, vine răspunsul, ajungeţi până la ora 16 şi ne găsiţi, a… Şi veniţi cu buletinul (norocul meu că îl aveam cu mine, cu toate că în principiu acesta se lăsa în România la acea vreme, fiind nefolositor în afara spaţiului ţării). Dar să veniţi cu adresă de la Poliţie, îmi spune duduia. OK, zic eu plină de speranţă (Atena are o populaţie de vreo 6 milioane de locuitori, vă daţi seama şi cât de mare şi aglomerată este, iar eu trebuia să fac toate acrobaţiile astea într-o oră). Caut poliţia. Evident că nu o găsesc. La un anumit moment dat, zăresc o agentă de poliţie care dirija circulaţia într-o mare intersecţie. Găsesc un limbaj comun cu ea care a inclus datul din mâini cu vioiciune. Înţeleg de la ea că secţia de poliţie este a doua la stânga şi a treia la dreapta. Erau ascunşi bine.

Intru în stabiliment. Cum la parter nu era nimeni o iau pe scări spre etaj, unde se auzeau voci. Pe scările reci din piatră, mă întâlnesc cu unul încătuşat şi încadrat de doi poliţişti. Mă uit pe tavan până trece grupul de mine. Intru într-un birou. Acolo doi băieţi fumau degajaţi. Cu picioarele pe birou. Foarte calmi, după ce le expun datele petrecerii furtului, îmi cer seria de paşaport. Evident că nu o aveam, că nu m-am gândit să merg cu xeroxuri după mine, doar nu mi se putea mie întampla una ca asta. Cei doi mă trimit la plimbare. Le cer voie să dau un telefon. Local. Sun iar la Ambasadă. E ok, veniţi fără adresă. URA!!! Dar să faceţi poze tip paşaport. Două. Ia-o fata mea pe străzi şi cauta foto la minut. Găsesc : 4 poze – 9 euro. Asta e, daca nu eşti atentă cu actele, dă banii aiurea. Fac poze. Iau un taxi.

Ambasada României este la mama naibii, de nici taximetristul nu auzise de strada aia, că de, doar nu era Ambasada Americii, care tronează în marele centru atenian.

Într-un final, cu harta în braţe (3 euro), ghidând şoferul, ajungem. 10 euro, plus 2 şpagă, că na, mă respectam. Încep să mă enervez. Intru în ambasada (mă enervez şi mai tare când aflu că funcţionarii români, locuiesc acolo. Atunci eu de ce trebuia să ajung până în ora 16?, dacă eram jefuită la 2 dimineaţa şi cu amnezie ???, whatever…). Îmi deplâng ei situaţia, mă ceartă că de ce nu am fost atentă, îmi spun că sunt foarte multe cazuri, etc. Îmi fac o foaie A4 prin care se dovedea ca doamna din poză şi care însoţeşte acest titlu de călatorie sunt eu şi că pot trece graniţa cu el. 55 de euro mi se comunică si mi se taie scurt chitanţă. Să îmi vină rău. Zic : bine bine, ăia m-au jefuit şi mă mai jefuiţi şi dumneavoastră?

Asta e procedura şi îmi închide gura. Ii dau banii, plângându-mi în suflet, gândindu-mă câte maieuţuri îmi luam eu de la Zara din banii ăştia. Dau să plec. Ea la mine: domnişoară, ne trebuie copie după titlul de călatorie. Ok, i-l dau.

Când să facă o copie, se taie curentul, JUR!!! Uite-mă ce stau fix o oră jumătate (timp în care ne serveşte cu o coca-cola pe mine şi pe amicul cu care venisem) până îşi dau seama că au o sursă de electricitate de urgenţă!!!! Să mor nu alta. Îmi face copie. Plecăm. Mă simt eu bine zilele următoare cât am mai stat la Atena, genul studinte şi apare mişeleşte ziua plecării.

Ajung la graniţa cu Bulgaria. Acolo, probleme. Poliţistul de frontieră grec (foarte draguţ de altfel) îmi cere adresa de la poliţie. Stai şi explică. AAA, zice, 1200 de euro amenda. CEEE? Domnule dragă, dacă stau tura dumneavoastră şi tura de noapte şi cerşesc aici în vamă, tot nu strâng banii ăştia, aţi înnebunit? Ok zice el rânjind, atunci până în aprilie 2006 dacă mai treceţi graniţa Greciei trebuie să plătiţi 1200 de euro; dacă timp de un an nu intraţi în Grecia, amenda se prescrie. Aha, sunteţi mână în mînă cu poliţia şi cu pungaşii, ce credeţi că vă îmbogăţiţi de pe urma unor fraieri ca mine ? La vară mă duc în Spania, numai aşa de-a naibii!

Trecem. Ajungem la bulgari. Ăla când mă vede fără paşaport, îşi pune mâinile în cap. Aoleu, unde pasaport? Eu: nema paşaport că m -au tâlhărit grecii. Dar de ce amenda asa mare (se uită suspect la mine)? Că n-am adresă de la poliţie. Vai domnisoara (revenise la sentimente mai bune) spuneţi asa (parcă îi părea rau de mine). Mă lasă să trec. Ajungem la graniţa cu patria mumă. Când mă vede aia de la poliţia de frontieră bulgară cu hârtia în mână, o apucă toţi dracii. Unde e pasaport. Eu: n-am. Repetă povestea. Într-un final se convinge că sunt fată cinstita şi o victimă reală şi mă lasă să trec spre vama română.

Ajung la Giurgiu. Halt. Unde e paşaportul. După ce stau o ora în vamă, apare unul cu actele mele (mă verificase şi el între timp) şi mă întreabă ce-i cu amenda aia aşa mare. Începe el să mă căineze, să-i înjure pe greci şi îmi zice: domnişoara, îmi pare rău, trebuie să vă amendez şi eu pentru că nu aveţi adresă de la poliţie care să justifice furtul actului de călătorie valabil în străinătate. Mi s-a facut rău. Ăluia nu prea îi venea să îmi spună cât e amenda. Într-un final, îmi zice: patru sute… de mii. Ufff, am scăpat zic eu. Plătesc amenda, mai aveam 500 de mii la mine toţi banii, îmi taie chitanţă, mă lasă să plec, fericită că am terminat.

Aşa credeam eu. Luni mă duc la paşapoarte să-mi fac altul. Acolo, mai plătesc o amendă (cică taxa consulară) vreo două sute şi ceva de mii. Dau declaraţie. Fac apoi cerere să aflu seria de paşaport (viciu de procedură, trebuia ca Ambasada Greciei să afle lucrul ăsta prin telefon, nu să mă consilieze greşit, pentu că din cauza lor am luat atâtea amenzi). Îmi spune că aflu seria în 5 zile lucrătoare, aşa e procedura, nu pe loc.

Mă întorc peste 5 zile. Cu cererea şi cu seria aflată mă duc la Monitorul Oficial. Plătesc şi acolo ca să dau anunţ. Luni apare MO. Cu MO mă duc înapoi la paşapoarte unde mă interoghează unul, că daca am vândut paşaportul, că dacă l-am înstrăinat şi alte aberaţii în acelaşi context. Într-un final mă enervez şi-i zic: dom’le crezi că la cum sunt legile la noi şi urmând să trec prin supliciul ăsta eram nebună să-mi vând paşaportul??? MI L-AU FURAT şi gata!!!! Mă lasă. Îmi face poză şi mi-o arată. Nu a comentat că eram ciufulită, cu părul în ochi şi cu un umăr dezgolit. Într-o săptămână veniţi să-l ridicaţi. Plec.

Peste trei săptămâni plec pentru week-end la Sofia. Voi lua noul paşaport, îl voi face sul, mi-l voi băga în dos, iar dacă la graniţă doresc să-l vadă, o să-i pun să vină cu raze X, pentru că eu de acolo nu-l mai scot până mă întorc în ţară şi-l ascund într-un sertar.

De la această serie de evenimente totalmente neplăcute, de câte ori plec din ţară, îmi fac numeroase copii după paşaport şi le bag prin toate buzunarele. Preventiv.

Mă uitam zilele trecute pe un site de joburi să văd care mai este piaţa la vremuri de restrişte. Îmi atrage atenţia un anunţ pentru “PR & Consult Officer”. Măi să fie, îmi zic. Nu pot sta deoparte, deschid anunţul şi-l parcurg.

După descrierea companiei în care cel care a scris a dat totul pe goarnă, inclusiv taxa de intrare în franciză, apare descrierea postului scos la concurs.

Printre descrierea cerinţelor specifice unui post de PR-ist, destul de bine formulate, am mai găsit câteva, zic eu, geniale. Nu am înţeles de ce specialistul în relaţii publice trebuie să urmărească, să analizeze şi să informeze conducerea societăţii în legătură cu modificările legislative sau să formuleze acţiuni în justiţie, reprezentând societatea în faţa instanţelor judecătoreşti şi arbitrale, în faţa autorităţilor publice, a instituţiilor publice sau private, precum şi în faţa oricărei persoane fizice sau juridice. În plus, specialistul în PR va trebui să identifice şi să analizeze cauzele generatoare de litigii şi să acţioneze în consecinţă pentru reducerea acestora. Nu mai spun că trebuie să redacteze actele juridice, în genul contractelor, anexelor, actelor adiţionale, somaţiilor sau notificărilor.

Nici la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească aplicantul lucrurile nu stau mai bine. Niciuna dintre ele nu cere pregătire formală sau experienţă în domeniu, oricare ar fi acela, comunicare – relaţii publice, juridic sau managerial. Trebuie să menţionez că postul era de entry level. Candidatul ideal trebuie să aibă abilităţi excelente de comunicare şi relaţionare cu personalităţi diferite, gândire strategică, sistematică, analitică şi creativă, iniţiativă, dinamism, perseverenţă, preocupare pentru calitatea muncii, capacitatea de a lucra atât individual, cât şi în echipă, capacitatea de a lucra sub presiune şi cu termene fixe. De asemenea, trebuie să fie persuasiv, să deţină capacitate de analiza si sinteza şi…să aibă bună cunoaştere a pachetului Microsoft Office.

Cred că au uitat să trecă şi obligativitatea unor competenţe în domeniul financiar-contabil, abilitatea de a vorbi în faţa maselor, eventual în pieţe centrale şi capacitatea de a manageria cu uşurinţă flota de maşini a companiei. Aici includem o bună relaţie cu service-urile auto din oraş şi cunoştinţe aplicate în industria IT&C.

Care se bagă? Eu zic că e super ofertă!

Pe Doru Davidovici eu nu l-am cunoscut. Însă mi-au povestit atâţia despre el, încât acum amintirea lui mi-e aproape. El este unul dintre aceia care au avut o decolare în plus. Aterizarea nu a mai venit, iar el a rămas agăţat undeva în cer, alături de copilotul lui.

Acum, la 20 de ani de la moartea lui, pe 20 aprilie, cei de la Asociaţia Aripi Româneşti, organizează un eveniment de comemorare a pilotului-scriitor Doru Davidovici.

Mai multe detalii – comunicat de presă şi program:

Asociaţia Aripi Româneşti

Ies ieri seară din bloc setată să mai prind deschis la cofetărie, al cărei program de funcţionare nu îl ştiam. Având în vedere că era 7 fără zece, mă grăbeam în speranţa că voi mai găsi ceva prăjituri. La parterul blocului unde stau este Bamboo Fitness, a se citi Banbu pour les connaisseurs. Trec eu în viteză pe lângă stabilimentul amintit, lângă el, doi gagii bine pierdeau vremea cu spor. Nu i-am remarcat până când nu l-am auzit pe unul dintre ei: „Stai liniştit bă, că e luată din Europa”. Cu toate că mă grăbeam, am întors privirea să văd la ce se refereau băieţii: o doamnă cu vârstă incertă, în jeans şi geacă de piele, intra în sala de fitness cu o poşetă uriaşă Louis Vuitton pe  umăr. Dacă cei doi ar fi intrat din curiozitate în respectiva sală de fitness şi ar fi văzut preţurile practicate, nu s-ar mai fi lansat în păreri atât de sigure cu privire la provenienţa poşetei respective. Dar na, ce să-i faci, invidia ne roade…