mi se spunea…Alias

Am primit o leapşă. Prima de când scriu pe blog. Mereu vedeam pe la alţii şi mă cam încerca invidia. Eu de ce nu primesc? Acum însă, a avut grijă prietenul meu virtual, Bogdan Apostol, să mă lovească. Cum îmi era greu să aleg, să mă gândesc, să fac un top al cărţilor care mi-au plăcut de când am început eu să desluşesc înţelesul slovelor, am ales să scriu despre primele 11 cărţi care îmi vin în minte. Iar leapşa o pasez Simonei (că tot e ea expertă în leapşa) şi lui Remus (care nu ştie ce e aia).

1. Cireşarii – Constantin Chiriţă, pentru că o citeam pe ascuns prefacându-mă că învăţ prin şcoala generală şi pentru că mi-a dat idei de jocuri şi expediţii imaginare pe care le-am pus în practică împreună cu prietenii copilăriei mele.

2. Metamorfoza – Franz Kafka, pentru că trăim într-o lume kafkiană şi câteodată îmi vine să îmi iau câmpii.

3. Extravagantul Conan Doi – Vlad Muşatescu, pentru că am citit cele patru părţi ale seriei în liceu, la propriu, râzând pe înfundate în banca a treia de la geam, la orele de chimie, fizică şi alte materii total neinteresante pentru mine.

4. Romanţe pentru mai târziu – Ion Minulescu, pentru că îmi aduce aminte de iubiri…

5. Contele de Monte Cristo – Alexandre Dumas, pentru că o am într-o ediţie veche, trei volume, aproximativ 1.800 de pagini şi pentru că prima oara cand am citit-o nu am putut să o las din mână, am citit încontinuu trei zile şi trei nopţi. Şi pentru că o am de la tataia.

6. Moartea vine pe bandă de magnetofon – Haralamb Zincă, pentru că scrie superb. Îmi pare rău că nu a fost reeditat după 1989, pentru că nu găsesc nicăieri cărţile lui ca să le pot citi pe toate.

7. Semne de cer senin – Dumitru Berbunschi, pentru că a scris-o un prieten care ne-a părăsit de curând şi pentru că a scris frumos despre avioane, zburători şi cer vertical, abrupt şi greu.

8. Adam şi Eva – Liviu Rebreanu, pentru că a dovedit că există suflete pereche şi totul este legat de o cifra dragă mie fără motiv, cifra şapte.

9. 1984 – George Orwell, pentru că nu am putut să nu fac comparaţii.

10. Muntele vrăjit – Thomas Mann, pentru că este capodopera absolută a lui Mann, debordând de simbolistica unei generaţii debusolate.

11. Tunelul – Ernesto Sabato, pentru tabloul cu femeia care privea marea de pe o plajă pustie.

Şi pentru că mi-am adus aminte în ultima clipă:

12. Maestrul şi Margareta – Mihail Bulgakov, pentru scena balului la Satan, care mă duce cu gândul la Dmitri Shostakovich – Waltz 2 (Jazz Suite) – coloana sonoră din Eyes Wide Shut.

„Da, ştiu. Nu am uitat nimic. Am înţeles perfect de unde mă întorc. Unde am fost. Ce putea urma. Ce am trăit de la şase mii cinci sute de metri până la o mie două sute de metri de cer. Cer vertical, abrupt şi greu. Cer răsturnat. Mă veţi certa, poate chiar bate. Veţi pune mii de întrebări, voit inteligente, cel mai des superioare, mai mereu cu aerul distant al celui căruia nu i se poate întâmpla nimic. Din exterior, neimplicaţi, cu gândul răscumpărător ca v-a ferit Dumnezeu de asta. De ce am avut eu parte. Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors” – Rădăcini de zbor. Dumitru Berbunschi 2006.

La cererea lui Foozie am scris primul meu articol despre aviaţie şi tot el mi-a explicat ce înseamnă un Immelmann. Cu el am stat ore întregi la marginea pistei, pe înserat, la Kogălniceanu, pe timpul RoIAS 2006. Eu fumam, el vorbea despre cărţi, avioane şi Doru Davidovici. Apoi îi povesteam eu. El nu fuma. Nu mai fuma. Se lăsase. Era bolnav.

După ce am plecat de la aviaţie, îl mai sunam când şi când. Şi-mi spunea: „ Ardeleancoooo, ai sunat să vezi dacă mai trăiesc?”. Urma pufnetul meu şi „Foozie, lasă prostiile!” Le-a lăsat. Definitiv.

L-am cunoscut pe Foozie în vara lui 2005. Am venit cam în aceeaşi perioadă la Statul Major al Forţelor Aeriene, eu abia desluşind tainele zburătorilor, el cu peste 1000 de ore petrecute la manşă. Acum, peste aproape patru ani, vestea morţii lui m-a zguduit, oprindu-mi rasuflarea. Foozie a plecat mult prea devreme către cerul pe care l-a sfidat de sute de ori din carlinga MiG-ului. Am rămas pentru o vreme goală de sentimente şi de gânduri, cu ochii pierduţi în orizont, încercând să-mi amintesc când l-am văzut ultima dată. Nu avea nici măcar 50 de ani.

Doru Davidovici i-a fost prieten şi mentor. Au împărţit tainele zborului şi plăcerea de a scrie deopotrivă, iar după despărţirea din 1989, când Doru a plecat către ale sale lumi galactice, Foozie i-a trimis an de an, în fiecare aprilie un gând de pe pământ. La 20 de ani depărtare şi-au strâns mâna şi-şi deapănă amintiri. Din cerul lor.

Pentru mine astăzi Foozie mai are doar un cer deasupra ca să îl învelească. Cerul pe care l-a iubit atât de mult, alintându-l cu slove meşteşugite şi mult dor. Pace ţie pilotule! Şi adio…

Sursa foto: www.roaf.ro RoIAS 2006

Dumitru Berbunschi, comandor (r).

Pilot militar clasa I pe avioane supersonice de vânătoare

1962-2009

Cărţi : Semne de cer senin (2001) şi Rădăcini de zbor (2006)

Nu îmi place să mestec gumă. Câteodată o mai fac, iar când mă satur de ea o împachetez într-un şerveţel. Pentru că aşa e civilizat.

Unele persoane nu sunt de acord cu mine, dovada vie fiind fotografia de mai jos. Nu am înţeles niciodată de ce foarte mulţi oameni lipesc guma de mestecat în locuri dosnice, pe partea de interior a pieselor de mobilier. Este clar că ştiu că nu fac un lucru frumos, din moment ce îşi ascund în mod conştient gestul, lipind guma de mestecat pe suprafeţe din locuri publice, dar pitite. Mai ales că acele locuri au diverse spaţii de gunoi: scrumiere, coşuri… Mă întreb eu acum, dacă ei tot fac acest lucru, de ce nu pun guma de mestecat folosită , bărbăteşte şi la vedere, direct pe tăblia mesei.

Fotografia a fost făcută într-o vineri, într-o staţie de alimentare OMV, la Râmnicu Vâlcea. Ea reprezintă o mică parte din întreg, pentru că nu am putut surprinde toată lungimea tejghelei. Mai bine.