Acum ceva vreme lucram la o instituţie unde, printre altele, mă ocupam de comunicarea internă. Cum unul dintre instrumentele de informare a întregului personal participant la cele opt ore de muncă pe zi era intranetul, mă ocupam intens de actualizarea cu diverse informaţii de interes general a acestuia. Pe scurt, fiecare departament, la sugestia şefului de structură, avea un om desemnat să îmi aducă informaţii despre munca departamentului respectiv. Eu o mai prelucram, o puneam într-o formă uşor de digerat şi o postam. Normal că fiecare departament avea secţiunea proprie unde puneam materialele. Bun. Unii dintre delegaţi erau fie persoane mai în vârstă, fie mai nepricepute în ale tehnologiei. A durat vreo 3 luni să le explic că informaţia trebuie adusă în format electronic. A mai durat o lună să îi fac să înţeleagă că „format electronic” înseamnă să aducă informaţia pe memory stick/CD şi nu pe o foaie A4 scrisa la calculator şi scoasă la imprimantă. După ce m-am luptat eu astfel aproape jumătate de an, apare o doamnă la mine cu un CD. Era o angajată mai nouă, iar eu nu eram sigură ce departament reprezintă. Şi o întreb: „ Unde le punem?”, la care ea, ingenuă, uşor intrigată: „Pe intranet, unde să le punem?”.

M-am simţit exact ca reporteriţa care intervieva băbuţa de la ţară legat de igiena corporală:

- Cu ce vă spălaţi pe cap?

- Cu oţet.

- Păi de ce?

- De mere…