Lucram la un anumit moment dat într-o firmă micuţă şi în acest context, mă apucă pe mine să fac demersuri pentru a crea un kit de identificare corporativă. Printre multe altele, urgent era să primim cărţile de vizită, pe un layout agreat. Bun. Pentru că tipul de la creaţie era extrem de lasă-mă să te las, îl rog frumos timp de vreo lună, zilnic, să ne facă măcar cărţile de vizită. La insistenţele mele îmi dă mail-ul persoanei care se ocupa de DTP, Lilian Xescu. Pusă pe fapte mari, îi scriu un mail: „Stimată doamnă Lilian Xescu,…” îi expun doleanţa mea şi o rog să îmi răspundă cât poate ea de repede. Doamna Lilian, foarte prompt, îmi răspunde la mail, mă asigură că în două zile sunt gata toate cărţile de vizită şi daca mai am vreo urgenţă să o sun negreşit. Îi mulţumesc doamnei Lilian tot pe mail şi îmi văd de treaba mea. Între timp se trezeşte o colegă că are nu ştiu ce modificare, iar eu ca să nu mai pierd timpul, mă grăbesc să o sun pe doamna Lilian cea amabilă, pentru a anunţa schimbarea. Formez, sună şi…îmi răspunde o voce groasă de bărbat: Da. Eu, pauză. Mă prezint (de n-aş fi făcut-o) şi cer cu doamna Lilian. El îmi spune: Eu sunt. Eu: păi… El: ce?. Eu şovăitor: Sunteţi domnul Lilian?. El: Da. Eu: Bun. Şi discuţia a continuat fără probleme, iar eu mi-am rezolvat treaba.

Acum stau eu să mă gândesc, tipul care mi-a dat mail-ul lui Lilian, de ce naiba nu mi-a zis că Lilian e bărbat? Oare i se părea atât de natural ca pe un bărbat să-l cheme Lilian? Adică nu era un nume comun ambelor sexe, gen Gabi, Teo, sau Alex. Pentru numele lui Dumnezeu! Era un bărbat care se numea Lilian. Oare numai mie mi se întâmplă astfel de penibilităţi? Mi-e clar că toată lumea îl lua cu „doamnă”, acesta fiind motivul pentru care bietul om era rodat şi nu se mai agita…Oricum, nu ştiu la ce le-o fi stat mintea părinţilor bietului om când l-au botezat simplu: Lilian.