mi se spunea…Alias

Prin Pasul Rucăr-Bran

Cum Crăciunul se face în familie şi părinţii mei erau la Rucăr, am luat-o pe mama lui Alex şi am întins-o la Moeciu de Jos. În cele 5 zile cât am stat acolo, ne-am tot plimbat prin pasul Rucăr – Bran. Am ajuns şi în Braşov, era evident că nu puteam să ratăm un prânz la Roata Norocului şi prăjiturile de la cofetăria La Vatra Ardealului. Cofetăria era închisă, bine măcar că am mâncat papanaşi la Roata Norocului. La Rucăr, Rodica (maică-mea) ne-a tratat cu răcitură şi sarmale. Şi cu Panetone.

Prea multe n-am de povestit pentru că aventurile s-au ţinut departe de noi. Însă peisajele de iarnă sunt absolut minunate. Enjoy!

Cheile Grădiştei, din susul pârtiei

La Braşov, eu şi Alex

La Braşov, în Piaţa Sfatului, eu şi Alex

La Braşov

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran, spre apus, eu şi Alex

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Rucăr, perspectivă peste Dâmboviţa (care nu se vede)

George, la Rucăr

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Prin Pasul Rucăr-Bran

Îmi aduc aminte că după păţania mea cu telefoanele primite de la şoferii de TIR, rămăsesem datoare cu o poveste despre mine şi Nuţi.

Acum mult timp, vreun an jumătate am primit pe telefonul fix de acasă, periodic, apeluri de la o doamnă în vârstă, care dorea cu Nuţi. O vreme am fost convinsă că e o glumă proastă, de genul pe care le făceam şi eu în liceu. Când mi-era lumea mai dragă, de exemplu sâmbăta la 6 jumătate dimineaţa, mă suna bătrâna:

Alo!

Da, răspundeam eu printre dinţi.

Nuţi?

Nuuuu! Aţi greşit!!!

Nu ştiam ce să mai fac. Am ameninţat-o că mă duc la poliţie, că fac reclamaţie la Romtelecom. Nimic. Mă suna cu aceeaşi abnegaţie…încontinuu. Eram disperată. Am încercat tot ce a fost omeneşte posibil, am implorat-o. Ea nimic. „De ce nu mi-o dai pe Nuţica?” mă întreba blândă şi ingenuă. Îmi venea să mă omor. Am sunat la Romtelecom. Ăia nimic, mi-au comunicat că nu au ce să facă. Le-am explicat că tot ceea ce-mi doresc este să îi lege firele ca să nu mai aibă acces la numărul meu. Ei, că nu se poate şi că să mă adresez Poliţiei. Sigur. Poliţia are rezolvarea. Vreo lună de zile i-am zis bătrânei că Nuţica s-a mutat si că nu mai răspunde la acest număr de telefon. Ea nu şi nu, că a vorbit cu Nuţica cu o zi înainte şi ea ştie sigur că nu s-a mutat şi că să i-o dau la telefon, cine sunt eu şi de ce răspund la Nuţica acasă. Dragii mei, eram în praguli isteriei. Problema era că eu aveam serviciul de identificare al persoanei care mă sună, însă bătrâna nu era pe centrală digitală şi nu îmi apărea numărul.

După cum v-am spus, povestea a durat vreun an jumătate. La un anumit moment dat, mi-a venit o idee genială. Da, ştiu, uneori îmi vin astfel de idei. Plus că am studii formale de criminalistică. Mă sună într-o zi bătrâna. Eu, cu o voce dulce de ziceai că am îngurgitat un borcan de miere, îi spun: Nuţica a ieşit să cumpere ceva. Mămăiţă, ia zi-mi şi mie ce numer formezi?” Vă daţi seama că am mers la risc. La care bătrâna îmi spune să stau un pic pentru că îl are scris pe o hârtiuţă, pe frigider. Stau eu câteva secunde şi bătrâna îmi dictează un număr de telefon. Între noi fie vorba, nu avea nicio legătură cu numărul meu de telefon. Îi mulţumesc frumos, închid şi în secunda doi sun la numărul respectiv. Îmi răspunde un domn. Eu, politicoasă, mă prezint şi cer cu doamna Nuţi. „Imediat” îmi spune bărbatul. Mi-o dă pe Nuţi, căreia îi explic situaţia, aflu că e mama ei în vârstă de 72 de ani şi era un pic ruptă de lume. Nuţi vorbea foarte des cu ea la telefon, ştia că există o doamnă rea care le împiedică uneori comunicarea telefonică, însă pusese acest fapt pe seama închipuirii bătrânei. I-am explicat Nuţi-ei că nu sunt o plăsmuire şi că mama ei m-a scos din minţi în ultimul an jumătate. Într-un final ne-am distrat un pic pe marginea aventurii mele. Cert este că Nuţi a mea a rezolvat situaţia, nu ştiu cum, însă mama ei nu m-a mai sunat şi am putut să dorm în week end liniştită până la ora 12.

Fiecare dintre noi doreşte să păstreze momente unice din viaţă, momentele frumoase şi irepetabile. Bogdan Apostol şi Dan Mireanu, au reuşit să surprindă imagini care pe ei i-au inspirat şi să le împărtăşească tuturor celor care vizitează FOTOeseu

Sursa fotografie: FOTOeseu

Cei doi îşi însoţesc mereu fărâmele vieţii cu poveşti. De ce? Pentru că poveştile bine spuse dau valoare fotografiei, iar ea nu rămâne o şoaptă mută între paginile unui album. Arta surprinderii clipei, la hotarul dintre viitor şi amintire, este o virtute. Iar virtutea, aşa cum spunea Platon, nu este un lucru pe care îl poţi învăţa, ci un dat de la Dumnezeu. Cred că a fi suflet de artist este simplu, însă este greu să reuşeşti să transpui trăirile tale în vorbe sau în imagini şi să fie aproape de sufletul celor cărora se adresează. Pe mine cei doi m-au purtat din Montmartre, în prăfuitul Kabul şi în Bărăganul ars de sori. Sunt locuri pe care le-am vizitat, sau locuri pe unde nu am fost vreodată, dar descoperirea lor în albumul fotografilor Dan şi Bogdan,  mă face să-mi doresc să fiu acolo.

Dan iubeşte Parisul, Bogdan iubeşte poezia şi cred că dragostea lor pentru frumos i-a adus la jumătatea unui drum pe care acum ei îl fac împreună. Şi îl fac cu eleganţă, discret, bucurându-ne pe noi, spectatorii, cu imagini furate din întreaga noastră împrejurare. Imagini pe care noi, restul, suntem prea grăbiţi să le mai privim în viteza cu care ne derulăm vieţile.

Sursa fotografie: FOTOeseu

Lucram la un anumit moment dat într-o firmă micuţă şi în acest context, mă apucă pe mine să fac demersuri pentru a crea un kit de identificare corporativă. Printre multe altele, urgent era să primim cărţile de vizită, pe un layout agreat. Bun. Pentru că tipul de la creaţie era extrem de lasă-mă să te las, îl rog frumos timp de vreo lună, zilnic, să ne facă măcar cărţile de vizită. La insistenţele mele îmi dă mail-ul persoanei care se ocupa de DTP, Lilian Xescu. Pusă pe fapte mari, îi scriu un mail: „Stimată doamnă Lilian Xescu,…” îi expun doleanţa mea şi o rog să îmi răspundă cât poate ea de repede. Doamna Lilian, foarte prompt, îmi răspunde la mail, mă asigură că în două zile sunt gata toate cărţile de vizită şi daca mai am vreo urgenţă să o sun negreşit. Îi mulţumesc doamnei Lilian tot pe mail şi îmi văd de treaba mea. Între timp se trezeşte o colegă că are nu ştiu ce modificare, iar eu ca să nu mai pierd timpul, mă grăbesc să o sun pe doamna Lilian cea amabilă, pentru a anunţa schimbarea. Formez, sună şi…îmi răspunde o voce groasă de bărbat: Da. Eu, pauză. Mă prezint (de n-aş fi făcut-o) şi cer cu doamna Lilian. El îmi spune: Eu sunt. Eu: păi… El: ce?. Eu şovăitor: Sunteţi domnul Lilian?. El: Da. Eu: Bun. Şi discuţia a continuat fără probleme, iar eu mi-am rezolvat treaba.

Acum stau eu să mă gândesc, tipul care mi-a dat mail-ul lui Lilian, de ce naiba nu mi-a zis că Lilian e bărbat? Oare i se părea atât de natural ca pe un bărbat să-l cheme Lilian? Adică nu era un nume comun ambelor sexe, gen Gabi, Teo, sau Alex. Pentru numele lui Dumnezeu! Era un bărbat care se numea Lilian. Oare numai mie mi se întâmplă astfel de penibilităţi? Mi-e clar că toată lumea îl lua cu „doamnă”, acesta fiind motivul pentru care bietul om era rodat şi nu se mai agita…Oricum, nu ştiu la ce le-o fi stat mintea părinţilor bietului om când l-au botezat simplu: Lilian.