mi se spunea…Alias

Eram la mare, la Neptun. Am uitat când, acum un an, sau doi…Seara, înainte să plec spre hotel, am găsit o hârtiuţă pe plajă. Nu o adusese marea într-o sticlă. Dar m-a distrat încercarea de agăţare a masculilor, care nu cred că s-a materializat. Enjoy!

Foto: Mihai Ungur

Nu vă speriaţi, nu este invazia dinozaurilor, nu ne va alerga nimeni să ne mănânce, nu ne va demola nimeni casele, nimeni nu a sosit din Jurasic.

Chiar dacă toţi avem amintirea lui Denver - ultimul dinozaur, toată atenţia ne va fi îndreaptată acum către Pleo, micul pui de Camarasaurus. Nu e un dinozaur din oase şi muşchi, nu are colţi sfâşietori, este un robot creat de Ugobe, din specia Life Forms, realizat printr-o tehnologie specială care reuşeşte să imite comportamentele şi sentimentele fiinţelor vii. Pleo este extrem de intuitiv, se poate educa după tipul stăpânului, reacţionează la mişcare, sunet sau lumină, se gudură precum un câine, plânge dacă îl tragi de coadă, iar daca îi gâdili tălpile va râde. O sa vă las să îl descoperiţi singuri pe Pleo, iar dacă nu v-am convins, puteţi face o vizită în Diverta Magheru sa-l vedeţi live.

Ca orice dinozaur care se respectă, are un filmuleţ cu sosirea lui în oraş.

www.pleo.ro sau www.pleoworld.com

Vine o vreme, nechemată, când totul se schimbă. Doar tu eşti acelaşi. Însă nu îţi găseşti nici locul, nici utilitatea, nici vrerea. Chiar dacă faci aceleaşi lucruri şi întâlneşti aceiaşi oameni, nimic nu e la fel şi totul pare fără rost. Spectator în propria viaţă, eşti debusolat. Rămâi fără replică, ai vrea să spui, însă mintea rămâne goală, iar vorbele tac. Aplauzele nu mai vin…

Vine o vreme neaşteptată, când totul se schimbă. Rămâi siderat în faţa zilei care începe şi în aburii treziei, realitatea ţi se înfăţişează liniştită, firească şi parcă la fel. Are aceleaşi forme, aceiaşi parametri.Te îmbraci, mai fumezi o ţigară şi cu ochii goi încerci să te porţi natural. Carcasă fără conţinut într-o lume în care până mai ieri erai sigur.

Vine o vreme, nedorită, când totul se schimbă. Lucrurile rele se întâmplă odată toate, iar lucrurile bune vin în valuri. Morţii niciodată nu se întorc din drumul către groapă. “Dar eu sunt viu” o să-mi spui. Şi atunci, gândul, speranţa se îndreaptă către minuni, legende cu apă vie, poveşti de dragoste care durează veşnicii. Dar atunci de ce zâmbetul întârzie să apară?

Există un timp pentru fiece lucru. Şi când acel timp vine, lumea se concentrează într-un punct fix, de abandon total în trăirile care par să capete dimensiuni nenaturale, unice parcă şi fără de sfârşit.

Există un timp pentru dragoste. Indiferent că este pasională sau raţională, iubirea nu ocoleşte. Pentru că totul măsurăm în timp, la final contabilizăm, spunem că a durat un an, două luni sau un deceniu. Cred că dragostea ar trebui măsurată în săruturi, îmbrăţisări şi priviri pline de dor. Sau între două momente în care nu-l ai alături pe cel drag.

Există un timp pentru despărţire. Atunci când doi oameni pleacă pe drumuri diferite şi încep să mănânce la mese separate, să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate. Atunci viaţa se schimbă, totul devine mai simplu, gândeşti pentru unul, poate doar amintirile sau revederea unui obiect te fac să zâmbeşti, sau să te încrunţi la un anumit moment. Dar apoi trece. Timpul trece.

Există un timp pentru prieteni. Vine o vreme în care realizezi că ai prieteni, sau că nu ai, ceea ce e rău. Oamenii se ceartă, se împacă, beau împreună o cafea, fac planuri, petrec timp alături. Oamenii vin şi pleacă, însă prietenii rămân. Prietenii te sună şi te întreabă dacă eşti bine. Prietenii te ajută.

Există un timp pentru fericire. Momente pline de bucurie care îţi ridică moralul şi te fac să te simţi stăpân peste lume. Suntem atât de subiectivi în ceea ce priveşte această noţiune încât eu una mă mir de câtă bucurie pot naşte lucrurile mici, ce îmi ating împrejurarea.

Există un timp pentru tristeţe. Tristeţea ne face umani. Nici un alt sentiment nu este mai aproape de natura noastră, nu ne arată sensibilitatea şi vulnerabilitatea mai bine. Din tristeţe se nasc marile creaţii. Căci în astfel de momente creierul e mai productiv decât oricând, inima este disponibilă iar spiritul tânjeşte. Tristeţea e bună. te face să cugeţi. Iubirea te face neînfricat, gelozia nebun, mândria inconştient, mila caritabil. În tristeţe însă se nasc şi mor cuvintele, singurele care rămân. Cine nu a fost trist vreodată, nu a trăit. Şi nu mă refer la tristeţea din iubire, sau tristeţea de pierdere. Mă refer la cea fără motiv ştiut. Tristeţea ne face mai frumoşi.

Există un timp pentru singurătate. Singurătatea este o rupere de sine. Un refuz de a-ţi fi prieten, sau aproape, în momentul în care apare. Ea este asociată cu o frică instalată fără motiv aparent. Eu cred că este doar un refugiu în care ne ascundem când nu ştim cum să reacţionăm, când ne pierdem încrederea. Singurătatea este totuşi bună, dacă treci de această frică, singurătatea este lucrul care te face să îţi redevii prieten. Te face să te gândeşti la tine. Doar la tine, fără a fi egoist.

Există un timp pentru resemnare. Resemnarea este perioada de după revolta care nu s-a materializat în nimic. Când îţi dai seama că nu mai ai ce face, pici în acceptarea fără împotrivire a lucrurilor pentru care, cândva, te revoltai. După trăirile din perioada în care erai indignat şi ai fi putut, după credinţa ta, să schimbi universul, oamenii dragi, situaţiile, după tot acest freamăt, apare suportarea fără împotrivire a ceea ce ţi se întâmplă în realitatea în care te trezeşti dimineaţa. Resemnarea este foarte rea. Este refuzul de luptă, refuzul de a mai încerca. Şi atunci, pentru că “oricum nu poti face nimic”, dai din umeri, mai citeşti un ziar, te mai plângi oricărui om care pare dispus să te asculte.

Există un timp pentru timp. E momentul în care timpul ţi-e prieten, se dilată şi îţi permite să te priveşti în oglindă. Fără grabă. Să să te întrebi dacă tu treci prin timp sau el trece prin tine. Îmi place să cred că eu trec prin el, alegându-l, forţându-l, ţinându-l.

E adevărat. există un timp pentru toate. Numai că nu prea ne dăm seama când trece timpul acela. Şi mai trece o vreme, unii regretăm, unii zâmbim, iar alţii trecem mai departe.

Despre moarte nu am să vorbesc. Pentru că există şi un timp şi pentru moarte. Moartea este cea mai tristă trecere în afara timpului.