mi se spunea…Alias

Românii sunt oameni inventivi şi primitori aşa că, au preluat cu braţele deschise sărbătorirea zilei de Halloween. Copiii serbează la grădiniţe, companiile mari (şi mici) multinaţionale sau autohtone îşi trimit angajaţii să devalizeze pieţele în căutare de bostani, cofetăriile oferă plăcinte cu dovleac.

Vorbesc cu un prieten astăzi, să-l numim T. Ieri a primit misiune de la stăpânire sa facă rost de plăcinte cu dovleac. Amărâtul de el era disperat, îl trimit la Ana, să comande, că doar nu era bietul T sa se apuce de copt plăcinte.

Ca să vă introduc în context, T lucrează într-o clădire de birouri, modernă, unde sunt şi multe alte companii. Astăzi T a fost oferit voluntar de către colegi să cumpere dovleci pentru toată firma şi să organizeze mâine, de Halloween, concurs de modelat şi sculptat bostani. După ce că a căutat dovleci frumoşi, simetrici, s-a cărat cu ei in taxi, ajunge la birou şi se face de râs în toată clădirea pentru ca târa după el trei saci plini cu jucăriile sus amintite. Păi viaţă-i asta? Mâine îmi închid telefonul, pentru că în spiritul uşor horror al sărbătorii, cine ştie ce mi-l pun pe bietul T să facă…poate să se costumeze în Dracula şi să o ia pe scări prin clădire cu „trick – or – treating”. Ca să fie tacâmul complet.

Vorbeam cu cineva despre zilele rele. Este adevărat, există astfel de zile. Dar atât de rele încât nimic nu se mişcă, toate merg aiurea. Şi ştii cum e, când nu e să-ţi meargă ceva, apăi nu merge frate…Eu am o zi rea. Şi o tot am de vreo două săptămâni. M-a tot pândit de ceva vreme, s-a iţit ticăloasă, şi nu mai vrea să plece de la mine. Astăzi, eu sper că s-a terminat. Mâine trebuie să fie bine. Căci am o zi şi mâine…

Bunăoară, laptopul meu de la muncă se încăpăţânează să îşi dezvolte o personalitate proprie. Eu i-am mirosit intenţiile şi scriu, scriu, scriu, salvez ca disperata pentru că mangafaua, moare când sunt în cele mai înalte procese de creaţie. Procese care vin greu, nu vă închipuiţi că îmi vin ideile geniale aşa, cu una, cu două. Sau mă lasă baltă în toiul naşterii unui raport lunar stufos pe care ma chinui cu greu să-l fac. Laptopul meu, când moare, îşi alege o culoare de ecran din spectrul curcubeului. Evident şi derivaţii. Astăzi a hotărât să mă lase baltă o dată pe roşu, o dată pe…bleu deschis.

L-am ameninţat, am făcut back up, am chemat specialistul, după ce l-am restart-at ca pe veioză. Cert este că tenologia nu mă iubeşte. E adevărat, laptopul meu m-a văzut de nenumărate ori că gândesc cu un creion în mână. Precis că e gelos. El nu ştie că mail-urile nu le pot trimite prin porumbelul călător ? Am nevoie de laptop. Şi am grijă de el. I-am instalat progrămele haioase, i-am pus poză de background frumoasă, îl iau în delegaţii la plimbare. Nu îl înţeleg. I-am oferit mai mult decât poate primi un laptop. I-am lipit inclusiv o gărgăriţă drgăgălaşă lângă ecran. El nu. Îmi arata ecran albastru, sau verde, chiar si mov atunci când se plictiseşte. Şi credeţi-mă, munca mea e oricum, mai puţin plictisitoare.

L-aş pedepsi dar nu ştiu cum. Revenind la zilele proaste, în care laptopul meu este doar ultimul lucru care se mai poate strica, sunt sigură ca fac parte intr-un ciclu. Pentru că o balanţă trebuie să fie în toate. Şi atunci, îi zâmbesc laptopului meu, îmi propun ca întoteauna „mâine” să îl duc la specialist (cred că placa video e de vină) şi să-l facă bine. Iar seara dau din umeri, pentru că ştiu că nu mă pot lipsi de el, pentru că şi mâine voi avea treabă, iar tot ce pot spera este să nu mă lase definitiv, cu ecran negru, până la mult aşteptatul meu concediu. Când sigur o să-l predau colegilor mei de la IT. Promit.

Stăteam aseară la Turabo cafe cu o prietenă. A apărut şi Alexandru. Acum, ce să spun, oferta feminină din locaţie era generoasă. E adevărat, nu erau fetele de rasă “mall”, erau parcă mai “stilate”, iPhone-ul era un must have, iar dacă nu era sus numitul gadget, era prezent HTC Diamond pe masă, ţigări subţiri cu filtru alb, ce mai tura vura, fetele erau pregătite întocmai pentru o cafea liniştită la Turabo, în centru.

Pe la şase şi un pic prietena mea pleacă, iar eu cu Alex ne apucăm să studiem partenerele de cafenea. Bineînţeles nu pentru că nu am fi avut ce dialoga, însă eram şi noi curioşi ce se mai poartă. Ca două babe.

La un anumit moment dat apare o tipă, de vreo 25 de ani. Pantalon mulat, şapcă stil gavroche pe cap, pantof cu toc de 10-12 centrimetri. Se aşează la masa de lângă, unde era un domn la vreo 45 de ani, cu un subnotebook, care stătea pe messenger cu cineva. Ştiu că sunteţi curioşi, şi eu eram însă n-am bătut până acolo. Se aşează la masa domnului şi-i spune, suficient de tare ca „Sorry, I delay”. Mai departe nu am auzit şi nici nu ne-am forţat pentru că nu e frumos să tragi cu urechea. Una peste alta eu şi Alex am început să vorbim de ale noastre, am lăsat lumea în pace să-şi bea liniştită cafeluţele.

Mai trece un timp, tipul de lângă noi pleacă, tipa cu şapcă rămâne singură. Stă ea un pic şi scoate din poşetă o carte şi începe să citească. Eu şi Alex…pauză totală. Ne dăm coate, ne facem atenţi unul pe altul, dăm aprobator prin cap. Măi, nu ştie ea engleză, însă de cultura literară se ocupă. Frumos, citeşte la cafea. Oricum, în ochii mei a crescut brusc.

Mai stăm noi un pic, ne pregăteam de plecare, când o auzim pe domnişoară cerând ospătarului un pix şi o hârtie. Deja nu mai ştiam ce să credem. Fata, în afară de faptul că citea, citea cu pixul în mână. Nu ne venea să credem. Deci tipa era chiar mişto. Tot respectul.

Ne ridicăm şi ne aruncăm ochii peste notiţele fetei. Ne uitam unul la altul. Ne apucă râsul. Fufis intelectualis, reprezentanta noii rase de fete puse pe căpătuit, citea un dicţionar român-englez şi îşi scotea cuvinte. Probabil pentru întâlnirea nocturnă pe care o avea. RISPECT!

Protestez! M-am săturat de subiect! Urlă toată presa, vorbesc colegii pe la birou, aud lumea pe strada despre recenta potenţială relaţie a Mihaelei Rădulescu cu Dani Oţil. De curiozitate astăzi, sătulă de această problemă existenţială a românului curios şi avid de informaţie deocheată, am dat search pe google „radulescu si otil” şi vă spun cu sinceritate că pe la pagina 30, am renunţat, mă durea degetul de la scroll. Ştirile despre idila celor doi continuau cu siguranţă încă vreo n-şpe mii de pagini. Eu am obosit citind numai titlurile, neintrând pe nici un link.

Nu sunt fan Mihaela Rădulescu. Nu o apreciez pentru absolut nimic. Mie mi-e indiferentă. Despre Oţil nu pot să spun prea multe. Nu mă pasionează nici el. Îmi pare un tip isteţ totuşi. Însă este deranjant interesul general arătat acestei situaţii. Este clar că Rădulescu a ajuns la vârsta  şi situaţia materială la care îşi permite un Oţil, orice nume ar purta el. Care ar fi treaba noastră? E problema lor, dacă au vreuna. De fapt cred că singura lor problemă este gura lumii care nu mai tace.

Îmi face impresia că dacă pica Guvernul, nu găseam 30 de pagini pline cu această ştire. Acum, ce să fac? Să plec în pădure până ce recunoaşte cuplul respectiv că e un cuplu şi lumea nu mai e interesată de senzaţie? Dacă se petrece asta şi Rădulescu este văzută în preajma unei maternităţi, iar vorbeşte lumea?

De ce se face atâta vâlvă? Până la urmă fiecare are dreptul să fie fericit. Sau măcar să încerce. E valabil şi pentru păstrarea intimităţii.

Oricum, eu nu am nicio vină că sunt asaltată de pretutindeni de acest subiect prost. Şi nici nu mă interesează viaţa privată a Mihaelei Rădulescu. De ce oare? Pentru că am şi eu o viaţă!?!

Astăzi am hotărât să scriu despre un lucru care nu îmi place. Un lucru pe care îl observ la tot pasul şi oricum, el este atât de evident încât mă întreb dacă doar pe mine mă deranjează.

Îmi plac pantofii. Şi când spun că îmi plac, mă refer la faptul că mi-aş cumpăra în neştire, o pereche pe zi. Îmi plac pantofii de calitate, pantofii din piele 100%, cu talpă de talpă. Acasă îi ţin în cutii care formează pe lângă perete adevărate turnuleţe, spre disperarea lui Alexandru. Permanent, am o lipsă de pantofi şi îmi mai trebuie o pereche. Tot spre disperarea lui Alexandru.

Poate datorita acestei afinităţi, ca să folosesc un eufemism, observ pantofii doamnelor din jurul meu, la muncă, pe stradă, în cluburi, la teatru, oriunde mă duc. Şi mă scoate din minţi că femeile, foarte multe femei, nu dezlipesc etichetele de pe tălpile pantofilor. Nu înţeleg de ce nu dezlipesc pătrăţelul alb de hârtie cu preţul sau cu materialele componente ale produsului, de pe talpă. Se vede tare urât şi mi se pare un semn de neglijenţă foarte mare. O chestie ca asta şterge toată frumuseţea şi calitatea produsului, cel puţin în ochii mei. Care sunt de cunoscător.