foto : www.fotoeseu.ro

Mi-ai  spus cândva că sunt frumoasă în lumina de lumânare. Că sunt cea mai fascinantă nălucă pe care ai văzut-o vreodată, cu părul lung de râu şi ochi de ceaţă. Ochi de vânt.

Zâmbesc acum, la amintirea vorbelor tale, atât de simple şi de dragi.

Mi-ai spus că-mi iubeşti simţirea, atunci când îmi citeşti din Minulescu „Celei care minte”. Şi-apoi, în umbrele luminii am tăcut gândindu-mă cât te iubesc!

Şi te-am iubit, atât de mult, încat după atât amar de ani, încă îti zâmbesc.

Amintire…atât de plină în pasiuni, atât de săracă în atingeri. Şi oceanele care ne despart. Rămâne totul o dulce nostalgie, prinsă în jurnalul timpului, dovadă că am fost şi noi doi acolo. Dar nu mai suntem. Păcat. Fiecare despărţire duce în sinea ei intensitatea unei mari tragedii. La noi ce-a fost? Nu ştiu. Ce mai avem? Doar amintirea, e adevărat.

Şi parcul ce mi-a rămas, cu verdele lui, când încercai să mă săruţi, iar eu întorceam sfioasă capul…Mi-a mai rămas marea, dragul meu, marea de unde m-ai sunat ca să ascult valul şi ţărmul şi apoi m-ai întrebat dacă vreau să te văd la o cafea…Cu marea ta cu tot. Aşa a început. Totul…Cu marea ta.

Chiar de sunt uşor incoerentă…Simt acum, amintindu-mi, fiecare secundă ce s-a scurs prin noi, cu nisip, dar niciodată lacrimi. N-am plans niciodată! Niciodată…

Aalbatros cu aripi înalte…Suflet apropiat de mine…Acum nu doresc nimic. Sunt fericită că te-am avut o parte din viaţă. Şi că te-am iubit. Te-am iubit…Fii fericit!

Lui M., scrisoare netrimisă niciodată.

din ciclul „altă viaţă”