mi se spunea…Alias

Îmi povestea deunăzi Helen că a fost la Mall Vitan la cumpărături. S-a perindat ea împreună cu o prietenă pe la felurite puncte de atracţie, iar plasele se înmulţeau pe magazin ce trecea…totul era minunat. Era linişte.

La un anumit moment dat, într-o cabină de probă, aude ceva zbârnâind de jos. Se uită şi vede ceva lucios şi drăguţ care vibra de mama focului. Face consiliu cu prietena ei în cabină şi trag concluzia că este un iPhone. Bun aşa! Zâmbete largi pe faţă, mai ales ca telefonul Helenei era un model mai bătrâior. Acum, în sufletul ei se ducea o aprigă luptă între a păstra mobilul şi a-l returna posesorului de drept. Îl bagă în geantă, iese din magazin, se sfătuieşte cu prietena ei, se uită la mobilul ei cu trei generaţii mai vechi. Ce să facă? Îl sună pe fratele ei, îl întreabă cum să procedeze. El îi răspunde să mai stea un pic în magazin, poate vine cel care l-a pierdut. Helen însă plecase din magazin, cu iPhone-ul zbârnâind în geantă. Fratele Elenei când aude că a plecat, îi spune: „Mergi cu Dumnezeu atunci!”. Se duc fetele la Starbucks, servesc ele o cafeluţă. Într-un final, Helen, roasă de mustrări şi exasperată de sunetul aparatului din poşetă, răspunde unei voci feminine.

Da.

Tu mi-ai găsit aifonu’?

Pai da, era în cabină…

Şi nu mi-l aduci?

Vino să îl iei. La Starbucks.

Bine.

În cinci minute apare o piţipoancă blondă, rasa Mall, cu „pedigriu”. O identifică pe Helen.

Ăsta e telefonul meu?

Da.

Îl ia şi pleacă. Helen rămâne mască. Nu a primit nici măcar o privire recunoscătoare…Şi-a băut cafeaua în linişte, apoi a plecat acasă. Frustrată. Şi m-a rugat pe mine, să fac publică urarea ei către pitoreasca piţipoanca în cauză: „M*** paraşuto!!!”

Din perspectivă etică (că tot mă lovesc de filosofie în ultima vreme), subiectul ar putea fi tratat din două direcţii: deontologică şi utilitaristă. Deontologic, corect era ca Helen să dea mobilul înapoi fără a sta pe gânduri. Actele reglate de o etică deontologică, implică acţiunea „din datorie”. Trebuie acţionat de fiecare dată ca şi când acţiunile tale să poată deveni „legi universale”. Astfel trebuie făcut ceea ce este corect, fără a aştepta nicio recompensă.

Etica utilitarista ia în considerare cantitatea de fericire pe care o poate aduce o acţiune. Orice faptă este evaluată prin prisma cantităţii de fericire pe care o poate aduce, legitimând-o sau recuzând-o din perspectivă etică. Întâmplarea de la Mall putea avea două scenarii de dezvoltare. Primul, în care Helen înapoiază mobilul şi este nemulţumită de mitocănia piţipoancei, piţipoanca nefiind câtuşi de puţin încântată de recuperarea costisitorului telefon. Al doilea scenariu, Helen păstrează telefonul, se bucură de acest „cadou neaşteptat”, iar piţipoanca nu resimte aproape deloc pierderea iPhone-ului. Evaluând cantitatea de fericire şi nefericire din cele două scenarii, vom concluziona că în situaţia în care Helen nu înapoiază obiectul, cantitatea de fericire însumată a celor două fete implicate în poveste este mai mare. Helen ar fi fost foarte fericită să păstreze mobilul, iar piţipoanca ar fi fost un pic nemulţumită de ziua pe care a avut-o. Utilitarist şi retrospectiv analizând faptele, Helen nu ar fi trebuit să dea telefonul înapoi. Câteodată, având instrumentele teoretice necesare putem gândi din perspectivă etică diferit acţiunile noastre, ajungând la concluzii, perfect întemeiate din punctul de vedere al raţionamentului, concluzii în scandaloasă contradicţie cu simţul moral comun.

Concluzie: etica nu se întinde doar până în graniţele moralei comune, iar piţipoancele ar trebui interzise prin lege în România.

Fiind de felul meu polivalentă, acum aproape patru ani m-am apucat de medicină. Bine, nu am frecventat cursurile facultăţii, nici la laboratoare nu m-am dus, iar instituţia de învăţământ am văzut-o pe interior abia acum vreo doi ani. O sa vă întrebaţi atunci, cum de am terminat eu studiile de lungă durată (şase ani) în atât de scurt timp. E simplu. Alex, iubitul meu, este medic. Acum, ce să zic, e adevărat, pe când mă luptam eu cu Facultatea de Drept, şi cu masteratul de Criminalistică, m-am mai lovit accidental de oameni, întotdeauna bătuţi sau morţi pe la medicină legală. Cursuri şi seminarii la care de obicei chiuleam, că mi-era milă…Dar ca studentul român, înainte de examen mai consultam şi eu cărţile de specialitate.

Revenind. Am absolvit medicina, fără licenţă, la comasate. A pompat Alex al meu la medicină în mine, încât acum mă cert cu el pe diagnostice. Îl contrazic. Na, cine l-a pus să încerce să mă înveţe ? În grupurile de prieteni, toţi îi cer diverse consultaţii. Care că are o durere la nivelul flancului stâng, care că-l doare colecistul, care că are o durere precordială. Alex răbdător ascultă, iar când deschide gura să răspundă nu mai are loc de mine, care deja fac un diagnostic diferenţial.

La birou, sunt un fel de vraci. Am căpătat ceva limbaj medical şi prescriu tratamente. Evident, uşoare. Nu mă bag la fineţuri. Însă o răceală, o durere musculară mai rezolv. Nu e panică ! Felcerul lucrează şi „ştie”. Iar dacă nu ştie, îl sună pe Alex. Care de obicei învaţă, munceşte, are antrenament, e la facultate sau e la bancă plătindu-mi mie facturile.

Este foarte mişto când noi doi suntem cu prietenele mele, ca între fete, şi ne apucăm să discutăm despre întârzierea menstruaţiei, sâni subdimensionaţi, tulpini de HPV, rezultate la Papanicolau sau panariţii rezultate în urma manichiurii. Regeşte şi foarte serios răspunde la toate întrebările, iar prietenele mele uită instantaneu de pudoare şi-l asaltează cu întrebări.

Acum m-am apucat de Facultatea de Filosofie. Adică Alex s-a apucat. Eu îl mai ajut la eseuri. Normal, am licenţă şi în Comunicare şi Relaţii Publice (de astă dată am frecventat cursurile după admiterea în facultate). Însă peste doi ani el termină filosofia. Adică o să o terminăm amândoi. De tot. Cred că o să mă omoare. Are şi motivul, abilitatea şi circumstanţele. Oricum, acest post este ca o plasă de siguranţă pentru mine, în caz că dispar subit. Dacă scap, ne mai auzim pe acest subiect peste doi ani.

În general urc pe munte până unde mă duce maşina. Week end-ul trecut am fost la Braşov la apartamentul de vacanţă al prietenei Ana. Cu gânduri mari, am plecat înflăcăraţi de promisiunea unui traseu montan uşurel, chiar dacă toate prognozele vesteau ploaie.

Confundata fiind cu o capră neagră, am fost luată pe sus spre traseul „Şapte scări”. M-am documentat, Alex a făcut poză la tabla cu traseul şi marcaje, Ana a luat indicaţii despre traseu prin telefon, iar eu am notat în mobil, conştiincioasă telefonul Salvamontului Braşov, în caz de urs, noapte sau Doamne fereşte!

Bun…am pornit, trei înalţi ca brazii. Evident că am avut planuri, să luăm apă, batoane de ciocolată, deh, poate ne apuca slăbiciunea pe munte…Am uitat toţi trei. Nu a fost nicio panică. Foame nu ne era, cât despre apă, am zis noi că vom da de vreun izvor neviciat de diverse resturi lăsate de turişti sau alte chestii lăsate de animale în urma tranzitului alimentelor prin tubul digestiv.

Oricum, ne-am plimbat dus-întors vreo 3 ore, am ajuns înapoi la maşină exact înainte de înserare. Traseul îl recomand oricui, este uşor (din moment ce am reuşit eu să-l fac). Plouase peste zi, iar pământul era umed, pe alocuri îmbibat de apă, peste tot erau râuleţe şi cascade. Superbe cascade, mici, insinuându-se printre stânci…Verdele era curat şi mirosea a verde, departe de Bucureştiul acesta plin de praf…Ce e frumos la cheile Şapte scări, este că sunt nişte cheiţe. Locul prin care urci este strâmt, apa curge aproape pe tine. E linişte. După ce am urcat, am ajuns într-o poieniţă, total pustie. Ne-am făcut poze singuri, punând aparatul foto pe o piatră. Aşa, mai cu frică şi cu urechile ciulite ca să auzim dacă vine ursul. Am băut apică de la izvor, doar eu şi Ana, Alex a avut grijă să ne explice cum este cu infestarea cu viermişori din apa din natură pe unde umblă animale…

Am coborât pe altă parte decât am suit, iar seara se lăsa mişeleşte peste pădure. Şi peste noi. Am tot urmărit marcajele pe copaci, la un anumit moment dat ne gândeam că dacă ne prinde noaptea în pădure, sunăm la salvamont. Alex se uita urât la mine pentru că uitasem la birou încărcătorul de GPS, device pe care ar fi vrut să îl ia cu noi în eventualitatea rătăcirii celor trei montaniarzi. Bun. I-am liniştit că nu e panică, dacă rămânem prin pădure şi salvamontul nu vine după noi, am un telefon plin cu membri ai presei centrale şi dacă dau două telefoane, o rezolvăm. Până vine presa să ne salveze, eu pot scrie comunicatul de presă la lumina lanternei: „Trei turişti au fost surprinşi de lăsarea întunericului în Masivului Piatra Mare. Cei trei erau total nepregătiţi şi neinstruiţi în depăşirea capcanelor ce le poate întinde muntele. Au apelat de pe telefoanele mobile numărul de urgenţă 112 şi au aşteptat venirea salvamontiştilor din Braşov. Cei trei au fost recuperaţi şi acum se află în afara oricărui pericol, nu au necesitat ajutor medical de specialitate. S-au ales doar cu o sperietura zdravănă…”

Lăsând gluma, a fost minunat. Drept urmare, Ana ne-a promis că până data viitoare se mai interesează ea de nişte trasee şi coclauri pe unde ne poate plimba. Aneto, abia aşteptăm!

Vigilenţi, am luat coordonatele.

Brăduţi drăguţi pe drum. Urşii…p-acolo…

Pârâiaş nevinovat, din care am vrut să beau. Dar am zis să mai urcăm puţin.

Melc la nani printre ierburi.

O primă cascadă pe drum spre canion.

Atenţie la scară! Micuţul Alex.

Contre jour…

Noi trei şi piatra, în poieniţă.

Verde, mult verde şi apă.

Balerinele, Alex şi Ana. 

Cum orice minune ţine trei zile, lucrările la şoseaua de sub podul Cosntanţa s-au oprit vinerea trecută şi nu au mai continuat. Speram să le finalizeze în week end. Nu s-a întâmplat acest lucru. Începerea lucrărilor a coincis cu terminarea concediilor. Şoseaua este decopertată, pe alocuri terminată, se circula pe linia de tramvai, lumea înjură, se înghesuie, devine agresivă, iar eu mă cert cu toţi moşii care se încăpăţânează să nu mă lase să urc pe şină. A început să mă doară sufletul pentru cauciucurile mele, pentru garda mea joasă la sol. Dar trec regeşte mai departe. Cât mai poate ţine această situaţie?

Sâmbătă seara, după ce am fost la film, îmi sun prietena, pe Ana, să văd ce face, mai ales că iubitul ei era plecat într-o delegaţie. Când colo, ea era cu gagicile la cafea la Starbucks Băneasa (gagicile fiind alte două prietene comune). Ne cheamă şi pe noi la cafenea. Ne urnim noi din casa, însă fiind cald, am ales să mergem cu motocicleta. Zis şi făcut. Era vreo 9 seara. Am stat noi la poveşti şi la plecare, Laura mărturiseşte că ea nu a mers cu motocicleta până acum. Ana sare şi ea că nici ea nu s-a plimbat. Acum uite-ne frate, la 11 noaptea prin parcare pe la complexul comecial Carrefour – Băneasa – Ikea, cinci oameni serioşi ce ne dădeam cu motocicleta exact ca nişte liceeni.

Laura era mai şovăielnică « Nene, nu ma iei cu viteză să leşin, mai uşor aşa… ». Am instruit-o, cum să stea, cum să se ţină…tot tacâmul. I-am dat geaca, mănuşile, casca şi la drum! După Laura, a urmat Ana, mai « curajoasă », mai ales că iubitul ei face şcoala de şoferi pentru categoria A.

O sa las imaginile să vorbească de la sine. Nu vă închipuiţi că s-a depăşit viteza de 50 de kilometri la oră…

Laura înţepenită bine în şa, neştiind ce va urma. (na că vorbesc în rime )

Laură răvăşită după o cursă “periculoasă” de 50 km la oră

Ana, bănuind după figura Laurei ce o aşteaptă.

Aş fi pus şi filmuleţe însă…nu pot, nu-mi permite tehnica   Pozele sunt făcute de Irina care nu a vrut să rişte. A mărturisit că ea s-a mai plimbat. Am iertat-o.

Oricum, acum 3 ani când m-am suit prima dată pe motocicletă, era să mor, eram dispneică, panicată, terminată. Între timp mi-am luat şi eu A-ul.