mi se spunea…Alias

De vreo două săptămâni mă tot sună diverşi şoferi de tir. Politicoşi, n-am ce zice. Mă sună la ore din alea matinale … şapte, şapte şi jumătate … Telefoanele au încetat acum vreo 2 zile … dar să vă povestesc.

Primul telefon l-am primit într-o marţi, pe la ora 8 şi 10 dimineaţa. Tocmai ajunsesem la birou, deschisesem calculatorul, mă simţeam bine, şi sună mobilul de serviciu. Răspund.

- Da.

- Domnu’ Nicu?

- Nu, zic.

- Doamnă, am intrat acum cu tirul în Bucureşti. Ce fac, unde îl descarc?

- Domnule … aţi greşit. Nu aştept nici un tir şi nici nu mă ocup cu descărcarea.

- Staţi aşa. Sunteţi 072x xxx xxx?

- Da.

- Pai şi eu ce fac cu marfa?

- Îmi pare rău. Aţi greşit.

Mi se face totuşi milă de bietul om şi-l întreb:

- Ce firmă căutaţi?

Îmi spune numele unei cunoscute firme care activează în domeniul farmaceutic. Intru pe net şi caut un contact de la firma respectivă. Îi dau omului numărul de telefon, îmi urează sănătate şi închid. În următoarea jumătate de oră mă mai sună încă 3 tirişti, căutându-l tot pe domnul Nicu X, anunţându-mă că ei acum au ajuns în Bucureşti cu marfa din Italia. Îi lămuresc politicoasă că ei au un număr de telefon greşit şi îi direcţionez către numărul de telefon de la firma respectivă. Să îi spunem de acum „Firma X”. Bun.

Pe la 11 mă sună o doamnă.

- Bună ziua. Mă sună nişte domni şoferi, îmi spune.

- Bună ziua, şi pe mine. Numai că la mine e o greşeală.

- Aha.

- I-am direcţionat la depozitul dumneavoastră.

- Vă mulţumesc.

- Nicio problemă, zic. Bine că au ajuns oamenii săracii, tocmai din Italia, cu tirul plin cu marfă, fără alt contact … Dar vă rog să rezolvaţi la depozit, să schimbe numărul de telefon …

- Mda, mulţumesc, zice.

Totul bine şi frumos, cam la 2 zile mă sunau oamenii, alţii mereu, că au ajuns cu tirul în Bucureşti. Eu amabilă îi tot direcţionam către numărul de telefon pe care îl memorasem.

Acum vreo 2 zile, mă ia unul din pat direct, pe la şapte fără zece. Am crezut că înnebunesc. Îl lămuresc, mă iau de el că m-a trezit, îi dau telefonul de la Firma X şi-i zic să nu mă mai sune. Plec nervoasă spre birou. Pe drum mă sună „Luigi” de la Pirelli, că a venit cu încărcătura. Nu prea înţelegea el română, aşa că nu ştia de ce sunt supărată. Tacticos, a tras tirul pe dreapta ca să noteze numărul pe care i l-am dictat.

Ajung la birou. Sun la numărul cu pricina de la Firma X. Îmi răspunde o doamnă. Mă iau de ea. Îi zic că nu mai suport şi că nu sunt dispecera lor, plus că m-am săturat să le direcţionez camioanele la depozit. Săraca femeie îşi cere scuze, spune că ea e la sediul central, că sună la depozit şi rezolvă.

Mă sună doamna peste jumătate de ora şi îmi spune fericită că nu e vina lor şi că unde au ei depozitul, mai e o firmă de papetărie. Ei fiind o firmă cunoscută, toţi şoferii care vin în vamă pentru adresa depozitului acela, primesc punct de reper numele Firmei X. Ceea ce poate face ea e sa îmi dea telefonul de la depozit ca să rog pe cineva să meargă la celălalt depozit să ia un contact de acolo. Îi mulţumesc, uşor jenată că m-am luat de biata femeie pe nedrept. Sun la depozit, repet povestea, o doamnă amabilă îmi spune să o sun într-un sfert de oră. O sun iar. Îmi dă un contact. Sun acolo. Îmi răspunde un domn. Îi explic uşor iritată ce păţesc cu tiriştii lui, că mă trezesc precum cocoşii la răsărit de soare. Omul buimăcit îşi cere scuze, îmi promite că rezolvă în Italia cu numărul de telefon. Îi spun că domnul Nicu X, colegul lui, are un număr de telefon asemănător cu al meu, poate cu diferenţă de o cifră, ocazie cu care aflu că domnul Nicu X chiar există. Într-un final îl întreb:

- Dar ce depozit este, ce firmă?

Îmi spune. Cade cerul pe mine.

- Mda, zic. Acum înţeleg de ce eu şi domnul Nicu X avem telefon din aceeaşi plajă de numere. O zi frumoasă vă doresc.

Lucrez într-o companie mare, care are mai multe linii de business. Una dintre acele „linii” deţine acel depozit. În concluzie eu cu domnul Nicu X suntem colegi…Poate că la petrecerea de Crăciun o să-l cunosc în sfârşit pe omul mulţumită căruia m-au sunat pe mine timp de două săptămâni Luigi&company.

Cert e că domnul Nicu X a rezolvat. De două zile telefonul meu de serviciu sună normal, numai după ora nouă dimineaţa. Cine ştie … poate peste alte două săptămâni, mă vor chema de urgenţă să depanez ceva calculatoare sau să mă ocup de turnarea şapelor. Nu se ştie niciodată cum e cu telefoanele astea de companie.

bat clopotele iar. iar dangătul îmbie înserarea. zăpezile-au plecat demult, pierdute între două apusuri, între două furtuni, între două lumi…au mai rămas aici, pe-aproape, doar câteva brazde de regina-nopţii, trezite de plecarea soarelui. iar mirosul lor, dumnezeiesc, mă face să mă gândesc la lună. la liniştea întunericului ce mă mângâie cu mii de braţe.

bat clopotele iar. iar dangătul alungă păsările. ele nu mai cântă, îşi caută culcuşul. şi visează pierdute între două anotimpuri, între două zări, între două lumi… sălciile îşi lasă pletele lungi în apă, îngemănând cele două tărâmuri. adorm cu liniştea unei zile însorite. iar lacul le oglindeşte tăcut şi frumuseţea şi tristeţea deopotrivă. stelele îmi zâmbesc din cer cu mii de feţe.

bat clopotele iar. iar dangătul plânge a plecare. plecarea nu ştiu cui şi nu ştiu unde. ploaia îşi ţese dâre lungi prin praf şi coboară gonită parcă dintre două ceruri, dintre două fulgere, dintre două lumi…doar paşii mei se mai aud. cântec pentru toată răsuflarea din jurul meu, dintre flori, păsări, sălcii. iar picurii de ploaie îmi curg pe umeri cu mii de poveşti. nepovestite.

bat clopotele iar…

din altă viaţă…”Ceaţa”

Ca de obicei, când se deschide ceva nou şi frumos, eu sunt ultima care ajunge acolo, sau ultima care află. Am fost aseara la Hard Rock Cafe şi am fost tare plăcut surprinsă. Spaţiul larg, decorurile aranjate armonios pe laterale, mesele aerisite completează o atmosferă relaxantă. M-a uimit servirea ireproşabilă, zâmbetul permanent al ospătarului care se îngrijea de noi şi lipsa lui de agresivitate. A fost exact aşa cum a trebuit să fie. Mâncarea ne-a adus-o repede, făcută aşa cum cerusem.

Preţurile sunt uşor ridicate, însă merită fiecare bănuţ. Terasa e mărişoară, spre Lacul Herăstrău. Au şi un magazin cu suveniruri şi în el este expusă o chitară făcută din pin-uri (insigne). Pe toţi pereţii sunt instrumente muzicale, discuri, încălţăminte şi haine care au aparţinut ba Tinei Turner, ba formaţiilor Queen ori Beatles.

Mie mi-a plăcut. Mă mai duc. Şi recomand oricărui om care s-a săturat de mâncare prost gătită, servire în doi peri sau muzică dată prea tare.

Stăteam de vorbă cu o prietenă despre plante de apartament şi mi-am adus aminte de o întâmplare ilară pe care am trăit-o.

Acum vreo 6 ani, lucram la o firmă, ale cărei birouri îmi păreau foarte triste, în ciuda abundenţei de lumină naturală şi a spaţiului generos. Simţind eu acestea, cer administratorului aprobare să iau bani şi să mă duc la un magazin de bricolaj să cumpăr nişte plante.

Zis şi făcut. Mă duc cu un coleg, eu cumpăr plante, el le cara la maşină, apoi în birou, eu le aranjez. Totul era minunat. Printre plantele cumpărate, se afla şi o dracena imesă, pe care am dat la vremea aceea o căruţă de bani, mai exact un milion jumătate. Când am adus plantele şi am făcut decontul, am văzut eu ca a noastră economistă a făcut nişte hârtii, m-a pus să semnez chestii în care dracena intra în gestiunea mea. Nu am prea înţeles eu, însă nu mi-am făcut probleme pentru că oricum eu, iubind plantele, urma să am grijă de ele.

Trece un an de atunci, plec într-o delegaţie mai lungă, de o lună, motiv pentru care o rog pe aceeaşi economistă să aibă grijă de plante, să le ude. I-am lăsat inclusiv schemă de udare a lor, pe zile. Mă întorc. Toate plantele erau bine, mai puţin dracena mea care dădea semne de înec. Economista mea o udase fără a ţine cont de indicaţiile mele, reuşind să îi creeze condiţii optime de putrezire a rădăcinii.

Pe lângă drama pierderii plantei, mai vine şi economista care îmi spune că trebuie să îmi impute planta, întrucât este trecuta (evident, de ea) ca mijloc fix în contabilitate şi că trebuie să o plătesc. Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte! O întreb cum de i-a trecut prin cap sa o treacă „mijloc fix” în loc de „obiect de inventar”? Ea îmi dă explicaţii contabile, mă bagă în Kafka, nu înţeleg nimic. Cert este că până la urmă, şefa ei (care s-a crucit de „scăparea” economistei noastre, una bună de altfel), a făcut comisie de casare pentru a scădea dracena din curtea mea. Mă gândesc eu acum, dacă ne cumpăram la firmă un dulău de pază, cu pedigree şi cu factură şi păţea bietul animal ceva, în „gestiunea” cuiva…ce făceam?

Doar mi-am adus aminte şi m-am distrat.

Iau azi un taxi din Bucureştii Noi în Dorobanţi. Nimic anormal. Era un domn de la Meridian. Urc, îi dau adresa şi pornim. Îl privesc din spate, tipul era foarte bine îmbrăcat şi cu bun gust…ochelari de vedere de firmă. Trecem de podul Constanţa, taximetristul meu era vădit neliniştit. Pune mâna pe telefon şi sună.

„…Auzi băi…pelicane! Te-am auzit că iei comanda în 6. Eu am ajuns în 5 şi am luat şi două semafoare pe roşu din cauza ta. Dar te-am luat…Da, m-a ocupat. Păi unde să merg? În Puţul lui Zamfir…Da, Apusului colţ cu Brâncoveanu…Da pelicane, ştiu. Da măi, aia de la X Taxi au staţiile măsluite. Iau de pe frecvenţa noastră…Ştiu. Mă pelicane, mergem la peşte mâine?…Eu aşa vreau. Bine mă…hai pa!”

Lămuresc cu el că eu merg în Dorobanţi, nicicum în Militari sau Berceni. El ştie, evident. Mai stă un pic şi pe la Arcul de Triumf pune mâna pe telefon.

„…băi maimuţă subacvatică! Vorbeşte-mi stereo! Zi, mergem la peşte?…Pai da, ştiu eu unde…Cum unde? Mergem într-un loc unde să poţi prinde şi tu măcar un peşte…Da mă, ştiu bine locul. Partea bună e că se plăteşte la final… Da mă pelicane. Sigur se plăteşte la final…eeee unde…La Carrefour mă! Ha ha ha! Şi mă pelicane, îţi mai zic eu un loc. Mai ştiu nişte peşti…în faţă la Lido. Dar pe ăia îi prinde poliţia! Ha ha ha. Hai, ne auzim când ies din tură!”

Am râs pe înfundate. I-am reţinut indicativul. Data viitoare îl cer tot pe el.