mi se spunea…Alias

Mutatul este în general o corvoadă. Oamenilor nu le place să se mute, indiferent că schimbă casa, hotelul sau biroul. Totul presupune împachetare. Dacă eşti ordonat, ai grijă să le pui pe toate organizat şi nu ai probleme de genul: unde am pus cartuşele pentru imprimantă, oala pentru ciorbă sau peria de păr.

Astăzi am schimbat biroul cu unul mai mare în care ne-am mutat două departamente. Evident, toţi colegii au pus umărul. Mai o etajeră, mai filtrul de cafea, am reuşit să ne regrupăm. Partea cea mai rea a fost să facem praful să dispară şi să reasamblăm birourile. Nu ne-au rămas şuruburi. Pe mine băieţii de la creaţie m-au prins între perete şi un birou. Dar am supravieţuit. Şi răzbunarea va fi cruntă.

Partea cea mai bună a fost că fiecare, de silă să care lucruri, a redus la minimum obiectele trebuincioase. Cataloagele din 2004 şi-au găsit drumul în coşul pentru hârtie reciclabilă (o tonă de hârtie salvează 17 copaci), capsatoarele stricate s-au despărţit de proprietarii de drept. Am facut curat în locurile în care întotdeauna faceam  “mâine”.

Eu una am fost agilă. M-am ales cu un birou mai mare pe care îmi încap mult mai multe lucruri. Şi după ce am scăpat de la moartea prin strivire de peretele din biroul şefei, am terminat prima de reamenajat colţul de muncă. Da, stau într-un colţ care îmi oferă o privelişte minunată. În spate-stânga am fereastra, în faţă-dreapta uşa. Biroul şefei este în faţă-stânga. Deci am totul sub control. Inclusiv mini-frigiderul în care intru o dată la trei zile şi arunc tot din el. Da, fac parte din categoria “maniaci”, aţi bănuit bine.

Acum suntem mai mulţi în birou. Dar e bine. Vorba aceea “unde sunt mai mulţi distracţia e mai mare!”. Noi să fim sănătoşi. O să fie ca un teambuilding.

Nu mă deranjează să mă mut. Îmi oferă ocazia să arunc lucruri de care în mod normal nu m-aş fi despărţit. Că poate îmi mai trebuie…

Serviciile la noi sunt în general de calitate îndoielnică. Cele care ţin de alimentaţia publică nu fac excepţie, indiferent de “stelele alocate”. Din acest motiv, sunt foarte statornică, am câteva locuri în care merg să mănânc, sau sa beau ceva. Unul dintre ele este o terasă cu specific italian, în zona Statuii Aviatorilor, în care picolii şi ospătarii au o servire ireproşabilă. Ştiu, e aproape de necrezut, însă merg de 3 ani acolo şi nu am avut probleme niciodată.

Aseară merg acolo să mă văd cu o prietenă. Îmi iau o bere (nu eram conducător auto, localul este aproape de mine). La un anumit moment dat, spre final apare si prietenul meu la terasa. Eu mai aveam un sfert din sticla de bere. El se uită întâmplător la sticlă (de obicei nu beau şi nici el nu bea alcool, aşa că se uita curios la recipient) şi mă întreabă în ce dată suntem. Eu îi zic că în 3 iulie, moment în care mă anunţă că e expirată de pe 13 iunie. Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte: “alt loc în care îmi place şi nu o să mai vin niciodată”. Nu de alta, dar în trei ani totul a fost minunat şi chiar îmi părea rău.

Îl chem pe ospătar discret (slavă Domnului că nu m-am apucat să fac scandal!!!). Îi explic că tocmai am băut o bere expirată şi dacă mi se face rău îl voi asasina în chinuri. El, foarte amabil, îşi cere scuze şi îmi mulţumeşte că l-am anunţat şi că va arunca toate sticlele de Peroni pe care le mai are. Îi zâmbesc, după care mă uit iar la sticlă, să îi arăt şi lui unde să se uite ca să vadă care sunt expirate şi care nu. Stupoare! Berea expira într-adevăr pe 13 iunie…însă în 2009.

Nu vă închipuiţi în ce fel a căzut cerul peste mine, cu toţi norii lui, cu stele, lună şi tot ceea ce mai zburdă liber pe la înăţlimi. În dreapta, prietenul meu îmi zâmbea candid. Îmi venea să îl omor. Prietena mea în faţă, râdea pe înfundate. Îmi venea să îi omor pe amândoi. Ospătarul îmi zâmbea uşurat. Îmi venea să îi omor pe toţi trei.

Acum, mă gândesc eu retroactiv (de ce n-oi fi făcut-o atunci pe moment), berea, dacă era expirată, poate avea o culoare mai dubioasă sau un gust mai ciudat. Berea din paharul meu nu prezenta simptomele sus amintite. Dar de, asta e.

În rest, ce să mai zic…numai de bine.

Mergeam tăcută pe strada primăverii mele. Vântul abia îmi şoptea de visurile pierdute, de frunzele furate şi de ceţile dimineţilor târzii. Mergeam. Un bistro aici, după colţ o cafenea…Era călduţ şi o tentă boema îmi surâdea din împrejurare. M-am aşezat şi am comandat o cafea la filtru, mare. Eşarfa mă strângea puţin la gât, aşa că am desfăcut-o. La două mese de mine abia gângurea o roşcata către un domn între două vârste. Ţigara o ţineam în mâna stângă. Linişte, prea linşte în jur. Sau nu gândeam eu la nimic…Ospătarul mă privea binevoitor. I-am zâmbit. De ce fumam cu mâna stângă? Aha, mi s-a spus cândva că dreapta se da la pupat…şi nu-i frumos să miroasă a tutun. Da. E linişte în continuare. Cafeaua era puţin amară.

O tânară s-a asezat la masa de lângă mine. A căutat cu mâinile tremurande prin poşeta după o batistă. Ce-o fi păţit? Şi-a luat o băutură şi şi-a pierdut privirea verde în gol…în al cui gol oare? Cu aşa un păr de soare nu-mi vine a crede că nimeni nu i-l dezmiardă…Aproape că am avut eu pornirea asta, Doamne! O privesc cum stă uşor înlăcrimată, trăgând cu coada ochilor la ceas…Aaa, prima ceartă. Îl văd pe domnul între două vârste cum se uită întrebator la mine, secondat de roşcată. Cred şi eu…Zâmbesc de una singură coplice…Complice cui? Le zâmbesc nevinovată. Roşcata ridică din umeri şi începe tâmpă să-l agaseze cu glas piţigăiat pe domn…Nu mai e linişte. Cu ochii la cei doi, n-am remarcat tânarul cu ochelari care s-a aşezat stingher lângă copila cu ochi de pădure. Ea zâmbeşte, el pleacă ochii. Offf, n-aud nimic din ceea ce îşi spun. Indrăgostiţii ăştia, cred că ei deţin un secret de nimeni ştiut. De parcă nu toţi am simţit acelaşi lucru…Ce cred ei? Că iubesc altfel, că sunt mai pasionali, că-şi spun vorbe nemaiauzite? N-aud nimic din ce şoptesc. Iar îl văd pe domn că mă priveşte. Evident, acum vorbeşte cu roşcata despre mine. Ăştia au trecut de faza cu vorbe dulci şi priviri languroase şi s-au apucat de comentarea evenimentelor din jur. Tinerii şuşotesc pe langa mine…Da. Mai îmi aprind o ţigară. Tot în stânga o ţin. Mai stau un pic. Ospătarul îşi vede servil de treabă împărţind zâmbete strâmbe în stânga şi în dreapta. El chiar nu-şi dă seama că este evident de fals? Îi mai cer o băutură. Revine cu ea. Cu gheaţă. Îi cerusem fără. Solicit o linguriţă. Se uită pe sub sprâncene la mine. O aduce si mă urmareşte să vadă ce fac cu ea. Siderat mă întreabă de ce nu i-am spus că vreau fără gheaţă. I-am zâmbit. Îmi oferă un foc. Începe să mă obosească. Îi zâmbesc iar. Pleacă. Ce bine, sper să nu se mai întoarcă. Roşcata îl ia pe domnul între două vârste de braţ şi pleacă, aruncându-mi o privire superioară. Superioară?!? Ok, dacă ei îi place…dar de ce superioară? Ea crede că are o viaţă în timp ce eu urmăresc tineri şi râd în gând de nebună? Aşa o fi.

Apare şi un tip bine îmbrăcat, în costum, cu ziarul în mână. Sigur e în pauza de masă. Îmi zâmbeşte. Se aşează lângă îndrăgostiţi. Ce bine-mi pare. Acum ei trebuie să coboare şi mai mult vocea, na, aşa merită, să-şi depene încetişor iubirea reciprocă! Toată terasa e goala, mai puţin cele trei mese ocupate de noi, grupat. De ce ne-am aşezat aşa când fiecare putea să ocupe un loc mai intim, cu mese goale în jur, să stea liniştit ? Bineînţeles nu ca să-i uşurăm munca ospătarului parşiv, de a nu se deplasa prea mult. Cu toate că i-ar trebui mai multă mişcare. Iar apare. Să ia comanda tipului bine, îmbrăcat în costum. Aoleu, se uită amândoi la mine. Le zâmbesc inocentă. Doamne ce am, zâmbesc la toata lumea astăzi! Nu trece nimeni pe stradă. Mi-aduc aminte de mesajul primit de dimineaţă “dor de tine, gând spre tine” trimis de cineva. Zâmbesc iar. Trebuie să fac ceva ca să nu mai zâmbesc atât, o să creadă toată lumea că sunt tralala. Of, trebuie să plătesc. Poate ospătarul meu şi-a schimbat tura şi vine altul. N-am eu norocul ăsta. Îl văd, se apropie mişel, vrea să-mi spună ceva cu ochii la domnul bine, îmbrăcat la costum, care stă zâmbind (evident) la pândă, însă i-o retez “nota, vă rog!”. Tace descumpănit. Îi zâmbesc (iar!!!). Pleacă spre bar. Îndrăgostiţii ăştia mă enervează. Îmi vine să le strig să-şi ia o cameră. Îmi vine să zâmbesc dar mă abţin, mai ales că simt ospătarul venind prin spatele meu. Îmi pune nota pe masă. Îi las un bacşis gras, îmi pun cochetă eşarfa şi-l privesc. Dacă îmi zâmbeşte cred că îl omor! Îmi zâmbeşte. Încep să râd, nebună. “La revedere, mai poftiţi pe la noi!” îmi spune. “Care este ziua dumneavoastră liberă?” Mă priveşte surprins. Îl las cu gandurile lui de mare cuceritor în urmă şi plec fără a întoarce capul.

Strada mi-e deschisă…cu fluturii ei rătăciţi. Aş vrea să mai fumez o ţigară. Îmi suna telefonul: “Drago, te aştept în parc, vii să mă vezi?”. Zâmbesc. Traversez spre parc. Mai am jumătate de oră din pauză. Îl văd aşteptându-mă. Îmi zâmbeşte când mă bănuie pe alee. Atâţia trandafiri în jur…de primăvară târzie.

inspirată de cineva care a făcut o plimbare astăzi, în ziua asta frumoasă…şi nu a vrut să-mi spună unde se duce…11 ianuarie 2005

Plec acum vreo lună în delegaţie la Constanţa. Nu singură, ci împreună cu o colegă. Nu voi intra în detalii legate de scopul călătoriei noastre, ceea ce este important este că, într-una din zile, după ce ne-am terminat treaba, am luat-o la picior prin noul mall pe la magazine. Printre altele, am intrat într-un magazin de încălţăminte, unde colega mea a probat câteva perechi de săndăluţe şi balerini. Cel mai interesant a fost momentul în care a băgat piciorul într-un pantof care avea in interior o capsă…desfăcută. Sperietură, durere, nervi, sânge. Nu vă spun că cel mai tare m-am enervat eu, care într-un magazin destul de mare a trebuit sa caut „a shop assistant” care să îmi cheme un şef de magazin. Nu o să vă povestesc nici de proasta gestionare a incidentului în sine de către reprezentanţii acelui magazin. O să vă povestesc în schimb despre aventura ce a urmat după incident, în Constanţa undeva pe la ora 10 jumătate din noapte.

Ne suim în maşină. Mergem la hotel. Eu îi spun colegei că trebuie să mergem la spital să-şi facă vaccinarea antitetanos. Ea…nu prea voia. O conving. „Mă doare?”, eu zic „nu, dar să-ţi faci în stânga”. Se uită suspicios la mine. Îi zâmbesc larg.

Ne suim iar în maşină. Luăm indicaţii de ordin rutier şi via Spitalul Judeţean Constanţa. Ajungem. Acolo totul bine şi frumos, mergem la camera de gardă unde nu vă închipuiţi ce era. Am găsit o asistentă drăguţă care ne-a „rezolvat imediat”. Înainte să plecăm întreb „vaccinul ăsta are vreo contraindicaţie alimentară sau la alcool?”, la care ea „eee, acum nu vă apucaţi să beţi”. Am dat din umeri, cu gândul că o bere pentru amândouă ar fi bună după toate peripeţiile zilei.

Ajungem iar la hotel. Acolo nuntă mare. Era sâmbătă seara. Don’şoara asistentă ne spusese că ar fi bine să punem gheaţă la vaccin pentru a evita inflamarea zonei şi intensificarea durerii. Zis şi făcut. Mă duc la recepţie/bar şi cu o faţă de miloagă zic „nu aveţi puţină gheaţă să îmi daţi vă rog, colega mea a făcut un vaccin şi o doare mâna”. Barmanul foarte amabil îmi pregăteşte un pahar plin ochi cu ceea ce-i cerusem, la care colega mea, ingenuă, mă ia prin învăluire, îmi intră în faţă la bar, ţinându-se de braţ, şi spune „nu vă supăraţi, îmi daţi şi mie 50 de whisky?” În momentul ăla mi s-a năruit totul. Barmanul ne întinde paharul plin cu gheaţă într-o mână, paharul cu whisky în cealaltă mână, zâmbind complice „vaccin fetelor, vaccin?”. Eu acum, ce să zic ? „şi…50 de Bailey’s se poate vă rog”…

Notă: Pentru că zilnic cineva dă search pe google cuvântul “antitetanos”, mă văd obligată să specific:

• injectarea anititetanos se face la maximum 6 ore de la incident
• nu există contraindicaţii la alcool