Mergeam tăcută pe strada primăverii mele. Vântul abia îmi şoptea de visurile pierdute, de frunzele furate şi de ceţile dimineţilor târzii. Mergeam. Un bistro aici, după colţ o cafenea…Era călduţ şi o tentă boema îmi surâdea din împrejurare. M-am aşezat şi am comandat o cafea la filtru, mare. Eşarfa mă strângea puţin la gât, aşa că am desfăcut-o. La două mese de mine abia gângurea o roşcata către un domn între două vârste. Ţigara o ţineam în mâna stângă. Linişte, prea linişte în jur. Sau nu gândeam eu la nimic…Ospătarul mă privea binevoitor. I-am zâmbit. De ce fumam cu mâna stângă? Aha, mi s-a spus cândva că dreapta se da la pupat…şi nu-i frumos să miroasă a tutun. Da. E linişte în continuare. Cafeaua era puţin amară.

O tânară s-a asezat la masa de lângă mine. A căutat cu mâinile tremurande prin poşeta după o batistă. Ce-o fi păţit? Şi-a luat o băutură şi şi-a pierdut privirea verde în gol…în al cui gol oare? Cu aşa un păr de soare nu-mi vine a crede că nimeni nu i-l dezmiardă…Aproape că am avut eu pornirea asta, Doamne! O privesc cum stă uşor înlăcrimată, trăgând cu coada ochilor la ceas…Aaa, prima ceartă. Îl văd pe domnul între două vârste cum se uită întrebator la mine, secondat de roşcată. Cred şi eu…Zâmbesc de una singură coplice…Complice cui? Le zâmbesc nevinovată. Roşcata ridică din umeri şi începe tâmpă să-l agaseze cu glas piţigăiat pe domn…Nu mai e linişte. Cu ochii la cei doi, n-am remarcat tânarul cu ochelari care s-a aşezat stingher lângă copila cu ochi de pădure. Ea zâmbeşte, el pleacă ochii. Offf, n-aud nimic din ceea ce îşi spun. Indrăgostiţii ăştia, cred că ei deţin un secret de nimeni ştiut. De parcă nu toţi am simţit acelaşi lucru…Ce cred ei? Că iubesc altfel, că sunt mai pasionali, că-şi spun vorbe nemaiauzite? N-aud nimic din ce şoptesc. Iar îl văd pe domn că mă priveşte. Evident, acum vorbeşte cu roşcata despre mine. Ăştia au trecut de faza cu vorbe dulci şi priviri languroase şi s-au apucat de comentarea evenimentelor din jur. Tinerii şuşotesc pe langa mine…Da. Mai îmi aprind o ţigară. Tot în stânga o ţin. Mai stau un pic. Ospătarul îşi vede servil de treabă împărţind zâmbete strâmbe în stânga şi în dreapta. El chiar nu-şi dă seama că este evident de fals? Îi mai cer o băutură. Revine cu ea. Cu gheaţă. Îi cerusem fără. Solicit o linguriţă. Se uită pe sub sprâncene la mine. O aduce si mă urmareşte să vadă ce fac cu ea. Siderat mă întreabă de ce nu i-am spus că vreau fără gheaţă. I-am zâmbit. Îmi oferă un foc. Începe să mă obosească. Îi zâmbesc iar. Pleacă. Ce bine, sper să nu se mai întoarcă. Roşcata îl ia pe domnul între două vârste de braţ şi pleacă, aruncându-mi o privire superioară. Superioară?!? Ok, dacă ei îi place…dar de ce superioară? Ea crede că are o viaţă în timp ce eu urmăresc tineri şi râd în gând de nebună? Aşa o fi.

Apare şi un tip bine îmbrăcat, în costum, cu ziarul în mână. Sigur e în pauza de masă. Îmi zâmbeşte. Se aşează lângă îndrăgostiţi. Ce bine-mi pare. Acum ei trebuie să coboare şi mai mult vocea, na, aşa merită, să-şi depene încetişor iubirea reciprocă! Toată terasa e goala, mai puţin cele trei mese ocupate de noi, grupat. De ce ne-am aşezat aşa când fiecare putea să ocupe un loc mai intim, cu mese goale în jur, să stea liniştit ? Bineînţeles nu ca să-i uşurăm munca ospătarului parşiv, de a nu se deplasa prea mult. Cu toate că i-ar trebui mai multă mişcare. Iar apare. Să ia comanda tipului bine, îmbrăcat în costum. Aoleu, se uită amândoi la mine. Le zâmbesc inocentă. Doamne ce am, zâmbesc la toata lumea astăzi! Nu trece nimeni pe stradă. Mi-aduc aminte de mesajul primit de dimineaţă “dor de tine, gând spre tine” trimis de cineva. Zâmbesc iar. Trebuie să fac ceva ca să nu mai zâmbesc atât, o să creadă toată lumea că sunt tralala. Of, trebuie să plătesc. Poate ospătarul meu şi-a schimbat tura şi vine altul. N-am eu norocul ăsta. Îl văd, se apropie mişel, vrea să-mi spună ceva cu ochii la domnul bine, îmbrăcat la costum, care stă zâmbind (evident) la pândă, însă i-o retez “nota, vă rog!”. Tace descumpănit. Îi zâmbesc (iar!!!). Pleacă spre bar. Îndrăgostiţii ăştia mă enervează. Îmi vine să le strig să-şi ia o cameră. Îmi vine să zâmbesc dar mă abţin, mai ales că simt ospătarul venind prin spatele meu. Îmi pune nota pe masă. Îi las un bacşis gras, îmi pun cochetă eşarfa şi-l privesc. Dacă îmi zâmbeşte cred că îl omor! Îmi zâmbeşte. Încep să râd, nebună. “La revedere, mai poftiţi pe la noi!” îmi spune. “Care este ziua dumneavoastră liberă?” Mă priveşte surprins. Îl las cu gandurile lui de mare cuceritor în urmă şi plec fără a întoarce capul.

Strada mi-e deschisă…cu fluturii ei rătăciţi. Aş vrea să mai fumez o ţigară. Îmi suna telefonul: “Drago, te aştept în parc, vii să mă vezi?”. Zâmbesc. Traversez spre parc. Mai am jumătate de oră din pauză. Îl văd aşteptându-mă. Îmi zâmbeşte când mă bănuie pe alee. Atâţia trandafiri în jur…de primăvară târzie.

inspirată de cineva care a făcut o plimbare astăzi, în ziua asta frumoasă…şi nu a vrut să-mi spună unde se duce…11 ianuarie 2005