Sâmbătă noapte mi s-a stricat desktop-ul. Dar s-a stricat de tot. Acum, eu mă chinui să folosesc laptop-ul iubitului, în timp ce-l chinui pe el cu sunetul tastelor apăsate bărbăteşte. Deh, e cadoul omului de ziua lui, anul ăsta. El mă roagă, cu ochii strânşi: „apasă şi tu mai încet”. Eu nu pot. Acum, ce vină am eu că am mâini mari şi viguroase. Nu e de ajuns că mă chiorăsc pe taste, că apăs pe trei în acelaşi timp? Ce vină am eu că a crăpat nu ştiu ce hard? Mai trist pentru posesorul de drept al laptop-ului, obiect rechiziţionat de mine pe o perioadă nedeterminată, este că trebuie să meargă la garanţie şi să repare ce-a crăpat în timp ce îmi instala mie nu ştiu ce quest. Adică ştiu, dar nu vă zic.

Bine, e inutil să spun că acest „mi s-a stricat desktop-ul” este un eufemism. Desktop-ul este tot al iubitului meu, prin îngăduinţa căruia eu am devenit utilizatoarea principală a aparatului sus menţionat. De ce credeţi că omul şi-a luat laptop de ziua lui? Că avea nevoie, ca orice bărbat de cât mai multă tehnologie în casă? Nu.

Acum eu, cu şapte ferestre de mess pe cele două ecrane (evident că de gura mea care ţăcăne non stop că nu vede pe ecranul laptopului, a ataşat LCD-ul de 19 inch, prin procedee tehnice de el ştiute la laptop), cu wordpress, cu un forum pe care mai scriu câteodată şi cu două alte ferestre pe care caut destinaţii de vacanţă şi rase de câini, mă simt un pic mai fericită. El se uită la Nanny Fran, în timp ce aşteaptă să termin eu şi să ieşim la alergat.

Să mai spună cineva că n-am o bomboană de bărbat? Poate îl conving să meargă mâine la garanţie…