mi se spunea…Alias

Sâmbătă noapte mi s-a stricat desktop-ul. Dar s-a stricat de tot. Acum, eu mă chinui să folosesc laptop-ul iubitului, în timp ce-l chinui pe el cu sunetul tastelor apăsate bărbăteşte. Deh, e cadoul omului de ziua lui, anul ăsta. El mă roagă, cu ochii strânşi: „apasă şi tu mai încet”. Eu nu pot. Acum, ce vină am eu că am mâini mari şi viguroase. Nu e de ajuns că mă chiorăsc pe taste, că apăs pe trei în acelaşi timp? Ce vină am eu că a crăpat nu ştiu ce hard? Mai trist pentru posesorul de drept al laptop-ului, obiect rechiziţionat de mine pe o perioadă nedeterminată, este că trebuie să meargă la garanţie şi să repare ce-a crăpat în timp ce îmi instala mie nu ştiu ce quest. Adică ştiu, dar nu vă zic.

Bine, e inutil să spun că acest „mi s-a stricat desktop-ul” este un eufemism. Desktop-ul este tot al iubitului meu, prin îngăduinţa căruia eu am devenit utilizatoarea principală a aparatului sus menţionat. De ce credeţi că omul şi-a luat laptop de ziua lui? Că avea nevoie, ca orice bărbat de cât mai multă tehnologie în casă? Nu.

Acum eu, cu şapte ferestre de mess pe cele două ecrane (evident că de gura mea care ţăcăne non stop că nu vede pe ecranul laptopului, a ataşat LCD-ul de 19 inch, prin procedee tehnice de el ştiute la laptop), cu wordpress, cu un forum pe care mai scriu câteodată şi cu două alte ferestre pe care caut destinaţii de vacanţă şi rase de câini, mă simt un pic mai fericită. El se uită la Nanny Fran, în timp ce aşteaptă să termin eu şi să ieşim la alergat.

Să mai spună cineva că n-am o bomboană de bărbat? Poate îl conving să meargă mâine la garanţie…

Yahoo, aim, msn, google talk şi cred că lista ar putea continua. Cei care folosesc internetul nu cred că ar mai putea trăi fără împământenitul mess. Cel mai folosit mod de transmitere al informaţiilor al celor care folosesc un calculator a devenit un neobosit mijloc de comunicare. Am în lista mea de “mess” cred că ceva sute de persoane. Împărţite în prieteni, colegi, foşti colegi, jurnalişti, unii-alţii, chiar familie, din fiecare categorie apar tot felul de mesaje. Specifice. “Bem o cafea azi?”, sau “Băgăm o şedinţă la ora 14.00!”, sau “Când facem un interviu cu x?”. Mess-ul mă scuteşte de grămezi de efort şi resurse. Cred că de n-ar fi existat, inventam eu unul. Am ajuns dimineaţa să-l deschid imediat după outlook.

Mess-ul este un furnizor extraordinar de mesaje. Ştiu deja despre oamenii din lista mea chestii de genul “n-am chef de vorbă azi. am băut.” sau “bizi. rili bizi”. Ştiu ce muzică ascultă. E adevărat, mai mult sau mai puţin bună. Am un prieten care are status permanent “numai dacă arde”. Acum sincer, pot eu deranja un prieten cu o întrebare, oarecare, când el e copleşit de muncă. Nu. Îl pândesc în week end. Astfel aflu dacă îmi va raspunde sau la telefon, înainte să-l sun. Păi dacă arde…Cu mess-ul ăsta ştiu chestii fără să întreb.

E clar că am muşteriii mei pe care îi deranjez oricum. Pot pune ei în status trei semne de interzis şi Busy scris bold-uit, sau chiar “not in a zen mood”. Eu dacă vreu să comunic ceva, o fac. Intru cu bocancii. Ignor mesajul din status. Întreb “ce faci?”. Personajul “bine, tu?” e 11.32 PM. “cum adică nu eşti în stare zen?”. Aştept. Aştept. Aştept încă. Mi se răspunde “mă sint aiurea.” Eu “păi?” Aştept iar. Vine răspunsul “păi nimic”. Acum, dacă eu nu aveam mess, aflam eu la 11.36 PM că un drag prieten al meu are o stare proastă? Nu. Pentru că de sunat nu-l sunam.

Mai aprind o ţigară.

Ploua uşor, într-o dimineaţă de iunie. Şoseaua era distrusă, făcându-mă să mă gândesc la greutăţile întâmpinate de Făt-Frumos în căutarea Cosânzenei. Nimic nu l-a oprit pe el şi nimic nu m-a putut opri nici pe mine. Pădurea se revărsa peste paşii mei, verde şi umedă cântându-mi cu mii de păsări.

Ploua mărunt, într-o dimineaţă de iunie. Munţii se zvârleau dintre nori şi toată împrejurarea se oprise parcă minunându-se de prea multă splendoare. Plaiul Foii se iţea în depărtare, undeva, doar în gândul meu, căci mai aveam de mers o vreme până să ajung.

Ploua liniştit într-o dimineaţă de iunie. Venind din marele oraş, cu zgomotul încă zbucuimându-mi tâmplele, mi-am putut bucura ochii cu păşunile întinse peste pământ reavăn, păşuni păscute de cai cu mânjii lor, sau de câte un măgăruş uimit de prezenţa mea. Singurul lucru la nelalocul lui, eram eu, cu hainele mele sport peste care aruncasem o geacă impermeabilă. Veneam însă din marele oraş civilizat.

Ploua peste mine într-o dimineaţă de iunie. Mă gândeam prin comparaţie de câtă fericire poţi avea parte într-un colţ de natură şi cât de repede uităm lucrurile simple…

Ploua uşor, într-o dimineaţă de iunie…la Plaiul Foii.

Ceea ce prin ochii mei lua proporţiile unei linişti trecătoare, aproape mie doar în câte o dimineaţă pierdută prin vârtejul lucrurilor cotidiene de orăşeancă, nu mai părea atât de simplu şi poate, primitiv dacă aş fi locuit acolo.

Viaţa la munte nu este uşoară, animalele au nevoie de multă îngrijire, iernile sunt lungi şi reci şi câteodată apele vin din munţi puhoaie. Atunci, tristeţile sunt mari, iar oamenii plâng. Şi o iau de la capăt încă o dată.

munţi…nori…ploaie…

măgari şi măgăruşi păscând nederanjaţi, liniştiţi…

un ponei blond şi curios

cabana Plaiul Foii, superbă, lângă munte

simplul sublim

în drum spre inima muntelui

în linişte…un drum, brazi…

pentru cine pofteşte frăguţe

inconştiente de frumuseţea din jur, oiţe…

foto: www.fotoeseu.ro

Am iubit în tinereţe, în fiecare colţ de Paris câte un bărbat. Şi-am tot iubit cu multă dăruire.

Eram dansatoare la cabaretul din centrul vechi. Oraşul era încă boem şi neatins de febra îmbogăţirii, avea un aer desuet ce plutea seara printre tei, pe străzile înguste pe care mai treceau arareori şarete. Şansonetele se auzeau la fiecare terasă deschisă, unde patronii ofereau zâmbete, cafele şi croissante cu miere.

Întâi l-am cunoscut pe Pierre. Era blând cu ochi negri şi întotdeauna îmi aducea trei trandafiri galbeni. N-am înţeles niciodată de ce trei. Mă privea în fiecare seară de spectacol, cu ochi cuminţi, întunecaţi şi blânzi. Şi-acum mă mai urmăreşte amintirea iubirii ce-mi purta. Dar am plecat.

Niciodată, de cate ori mi-am dat dragostea, nu am iubit doi bărbaţi în acelaşi timp.

Apoi l-am întâlnit pe Luc. Niciodată nu se despărţea de bastonul cu cap de abanos. Îmi povestea mereu despre Indii şi despre ploi. Îl ascultam de fiecare dată mirată de paloarea obrazului sau. Era frumos. Şi-acum mai aud în întuneric zgomotul bastonului pe caldarâm.

Mi-am dorit mereu sa pot dansa la Moulin Rouge.

Pe Maurice l-am văzut într-o zi de toamnă, când zorii abia mijeau. Mi-a oferit trăsura sa. L-am invitat la spectacolul de seară. L-am iubit mai mult decât pe toţi. Îmi amintea de valurile mării. Atât cât m-a iubit nu a lipsit la niciuna dintre reprezentaţiile mele. În seara în care nu a fost acolo, am ştiut.

Simţeam fiecare lună care trecea prin mine, iar eu treceam prin timp.

Cu Daniel am schimbat primele zâmbete în parcul cel mare de la periferie. Avea o cicatrice pe obrazul stâng. Nu mi-a spus niciodată povestea ei. Nici eu nu am vrut să ştiu. Cu el vremea a trecut greu, ascultând aceleaşi melodii, frecventând aceleaşi restaurante. Fiecare zi era la fel. Până în ziua în care nu m-am mai dus la întâlnire.

Aş fi vrut să cânt la pian, aş fi vrut tare mult să fiu o instrumentistă genială.

În fiecare martie, mă gândesc la Jean. Numai el ştia să dăruiască lalele cu acea candoare specifică adolescentului. Bine…avea doar 18 ani atunci când m-a cunoscut. L-am învăţat iubirea, l-am învăţat gelozia şi tristeţea, deznădăjduirea şi speranţa. Ca să-l vindec a trebuit să plec din Paris pentru o vreme.

Am învăţat că păsările călătoare se întorc mereu la acelaşi cuib.

Cu Ludovic a fost cel mai greu. Mă iubea cu patimă dezlănţuită, urlându-şi pe străzi nefericirea şi sărind pe scenă atunci când îi aruncam vreun zâmbet. Din păcate, nu mă iubea doar pe mine. Sau pe ea. Ne iubea pe toate cu aceeaşi sinceritate debordantă. Până în seara în care a fost descoperit înjunghiat pe o stradă lăturalnică.

Amintirile, de cele mai multe ori, rămân bunul nostru cel mai de preţ.

De Marcel m-am îndrăgostit fulgerător în superba seară în care am început să dansez la Moulin Rouge. Alături de un grup de artişti anonimi, aşteptam să intru în noul număr. Marcel stătea la prima masă. Nu-l vedeam prea bine. Era întuneric. La ieşirea mea de pe scenă m-a aşteptat. În noaptea aceea, cu dor de mare în suflet, am fugit cu Marcel. Şi nu ne-am mai întors la Paris niciodată.

Ştiu că toate poveştile care se termină, nu fac decât să reînceapă în alte dimensiuni.

Eu sunt…precum frunzele la începutul toamnei,

Ma întreb…mereu ce ascund crestele înzăpezite din munte.

Aud…seară de seară marea plângându-mi la picioare,

Vreau…să plutesc pe cer ca stelele noaptea când ielele dansează,

Eu sunt…asemenea funzelor plânse de ploaie, toamna târziu.

Ma prefac…întotdeanuna că înţeleg cocorii atunci când pleacă în cârduri,

Simt că…mă apucă tristeţea pentru fiecare rază de soare zdrobită de pietre…

Ating…cu fiecare vis pe care-l am luceferii trişti,

Sunt ingrijorată…pentru fiecare amurg pe care-l rătacesc printre doruri,

Plâng…pentru fiecare cometă căzută din cauza unei iubiri pierdute,

Eu sunt…aşa cum sunt frunzele înainte să îşi dea viaţa cu fiecare toamnă care trece.

Înteleg…fiecare vers pierdut de trubaduri,

Spun…lucruri pe care nu vreau să le spun,

Încerc…să devin mai înţeleaptă cu fiecare gând îndreptat spre curcubeie,

Nadajduiesc…să iubesc pentru o eternitate ceaţa,

Eu sunt…doar frunze jelite de irişi albaştri de toamnă târzie…

(aceasta nu este o poezie    )